Prima amintire legată de plagiat e chiar din primul an în care am predat la Universitate. Eram doctorand la Paris, dar țineam ore la nou-înființata Faculté Internationale de Sciences Humaines. Era o filială francofonă în Universitatea din București, creată imediat după vizita președintelui François Mitterrand la București din aprilie 1991. În majoritatea lor, studenții admiși erau de-o seamă cu mine ori mai vârstnici, fiindcă veneau, de fapt, să urmeze o a doua facultate. Unul dintre ei mi-a trimis o lucrare care vădea o maturitate deosebită. Avem în fața ochilor o scriitură sigură, cu surse bine citate și diverse, cu o argumentație solidă, cu… Dar, stai! De unde va fi avut acest student, volume publicate în 1884 la Berlin sau în 1912 la Paris? Va fi mers el, mă întrebam în vreme ce parcurgeam cu încântare textul, să citească la Biblioteca Academiei? Ce râvnă! Câtă pasiune! Am șansa de a lucra cu un adevărat cercetător. Încântarea mea a durat doar câteva clipe. Mi-am dat seama, după ce am parcurs primele 2 pagini, că aveam în fața ochilor un extras dintr-o carte a unui autor care figura în bibliografia cursului și din care studentul copiase cu sârg. În treacăt fie zis, era vremea când lucrările erau scrise de mână. Erau circa 20 de pagini, adică un capitol consistent preluat mot à mot. La examenul oral, l-am întrebat pe student cum a făcut lucrarea. A răspuns că a trudit o după-amiază întreagă la ea. I-am cerut să explice cum a strâns bibliografia. Sunt lucrări din biblioteca unei mătuși, mi-a spus (era cu ani buni înainte de apariția în viața noastră publică a mult celebrei mătuși Tamara!). Aha, deci citiți și-n germană, nu doar în franceză, am exclamat eu. Da, a zis el. L-am rugat atunci să citească și să traducă un pasaj în germană, care figura într-una din notele de subsol. Nu îl putea citi. Mi-a zis că e obosit. Într-un târziu, a recunoscut că a copiat tot și că sperase pur și simplu că nu voi parcurge ce anume a scris. Făcuse așa, mi-a precizat, în liceu și-n facultatea pe care o urmase deja. Era prima dată când era prins.
Au trecut de atunci 30 de ani. Și pot spune că am văzut în această perioadă cam tot ce se poate vedea în privința trișeriei intelectuale. Studenți și studente care au copiat ample fragmente, lipite între ele, fără vreo contribuție. Sau plasând același text de două sau de trei ori într-o lucrare, inclusiv în limbi diferite. Sau copiind, fără să citeze, paragrafe întregi din lucrări de-ale mele. Ori traducând bucăți scrise într-o altă limbă și asumându-le. Sau prezentând articole care erau făcute în mod evident de persoane diferite, fiindcă aveau sisteme de citare diverse, stiluri de redactare mult deosebite de la o pagină la alta, ori tipuri de greșeli ortografice pe care nu le pot face decât mai multe persoane, nu una singură. Aceste forme de plagiat au apărut și-n lucrări de seminar, și-n tezele de licență, și-n disertațiile de master, și la doctoranzi.
În facultatea în care lucrez am introdus foarte devreme, în funcție de limba de predare, cursuri care se numeau – și se mai numesc și azi – „scriere academică“, sau „academic writing“ sau „écriture académique“. Se țin în anul întâi și sunt obligatorii. Cursanților li se explică de-a fir a păr cum se citește un articol științific, cum se iau notițe, când și cum se folosesc ghilimelele, cum se rezumă un argument, ce sisteme de citare există, ce înseamnă originalitate etc. Toate acestea sunt reluate în diverse cursuri și seminare de către profesorii cu care lucrează și pornind, de data aceasta, de la erori concrete. Unii învață. Majoritatea. Cine nu respectă regulile și plagiază primește nota 1. Așa scrie în „Regulamentul pentru prevenirea și sancționarea plagiatului“. Profesorul are obligația de a semnala cazul de plagiat decanului și de a prezenta dovezile. Decanul verifică dacă studentul ori studenta cu pricina a trimis lucrarea care conține plagiatul. În caz de confirmare, numele celui care a greșit e înscris într-un registru al plagiatorilor, la care au acces doar membrii Consiliului facultății. Cine a greșit primește un sprijin din partea profesorului care a identificat frauda. În caz de recidivă, se recurge la exmatriculare. Fără posibilitate de apel.
Sistemul e departe de a fi perfect. Unii profesori fac efortul de a citi și corecta cu maximă atenție și de a semnala fraudele. Alții – nu. Adică sunt unii care citesc și, în caz că descoperă fragmente plagiate, nu notează cu 1 și nu semnalează cazul. Preferă să-l dădăcească pe cel prins și să treacă mai departe. Alții preferă să dea o notă de trecere și să închidă ochii. Uneori, fraudele nu sunt descoperite fiindcă lucrările de corectat sunt foarte numeroase, atenția nu e egală, sau – nu e exclus nici cazul acesta – corectura e superficială.
De mai bine de zece ani, avem o problemă suplimentară. De când se discută public despre plagiat, numărul fraudelor a crescut. Fiindcă „plagiez, deci guvernez!“ a ajuns model de comportament. Într-adevăr, din clipa în care cazul dottore a fost înfățișat cetățenilor, numărul celor interesați să facă studii de doctorat pentru a face ulterior o carieră politică a sporit. Și cum, dat fiind specificul facultății, avem mulți aspiranți la guvernare, impactul e direct. Faptul că alți miniștri sau prim-miniștri au fost prinși că fraudaseră nu a descurajat aventurierii veniți din diverse instituții pentru a căpăta o diplomă. Dimpotrivă.
A contribuit la crearea acestui curent felul cum chestiunea plagiatului a fost tratată de către autorități și de către cei prinși cu mâța-n sac. Negarea evidențelor, desființarea unor instanțe academice abilitate să dea sancțiuni, folosirea justiției pentru a anula pedepsele date în universități, blocarea recentă prin Curtea Constituțională a posibilității de a sancționa prin CNATDCU fraudele comise de politicieni au stimulat reproducerea modelului. Universitățile rezistă cu greu acestui asalt. Când un ministru în funcție dă în judecată o universitate care a revenit asupra deciziei de a-i acorda un titlu de doctor, autonomia universitară e în grea suferință.
Un efect secundar al acestor evoluții e sofisticarea modului în care se trișează. Am avut de-a face recent cu un caz elocvent. Un funcționar guvernamental a scris o lucrare în care gradul de similitudine era foarte mare. Ghilimelele lipseau în puține din locurile unde ar fi trebuit folosite. Erau, de fapt, foarte frecvent utilizate. Zeci de pagini erau alcătuite din lungi citate, introduse cu formule de felul „așa cum bine a spus Cutare“ sau „a observat deja acest lucru X“. Gândirea critică lipsea, fiindcă de fapt comentariul era cu totul absent. Doctorandul respectiv a fost foarte nedumerit atunci când i s-a explicat că operațiunile mecanice de reproducere și alipire a unor fragmente nu înseamnă aprofundarea cunoașterii. A fost nevoie de vreo trei ore pentru a-l face să priceapă frauda.
Domeniul despre care vorbim e fragil. Științele politice au o istorie scurtă. Inventate în 1991, ele au beneficiat de școli doctorale abia de la începutul anilor 2000. Facultățile de profil suferă, în plus, de o concurență neloială, creată prin inventarea unui domeniu de sine stătător intitulat „studii de securitate“. Inițial o simplă specializare în domeniul științei politice, aceste studii de securitate au fost concepute pentru a reprezenta o alternativă cazonă la cercetarea universitară a politicii. O comisie de specialitate de la CNATDCU cuprinde acum trei domenii distincte – științe politice, relații internaționale și studii europene, studii de securitate – alături de „ordine publică“. Atunci când comisia a fost creată, s-a pornit de la intenția de a aplica principiul controlului civil asupra militarilor în domeniul formării universitare. Intruziunea guvernamentală în autonomia universitară a blocat, însă, dezvoltarea unor proceduri clare și a unei culturi a onestității intelectuale care să consolideze domeniul științei politice, al unor capitole ale acesteia și al unor studii înrudite. Sunt, însă, optimist: universitățile au format suficient de mulți doctori onești, care vor putea duce bătălia pentru cunoaștere și responsabilitate etică. Sunt convins, de aceea, că toți cei care au greșit vor plăti și că epoca „plagiez, deci guvernez“ va fi văzută, peste ani, ca una în care autonomia unei discipline noi a fost pusă la încercare.
Prof. dr. Cristian Preda – Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București
Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului
