Nașterea științei politice în România se confundă cu geneza democrației înseși: elaborarea unui discurs eliberat de dictatul comunist asupra societății și statului este unul dintre semnele mutației dramatice de după 1989. Drumul de la propaganda de partid la pluralismul intelectual este cel parcurs de întreaga Românie în postcomunism.
Și poate că una dintre moștenirile cele mai longevive și malefice ale comunismului este impostura privită ca valoare acceptabilă în circuitul social. Plagiatul și atribuirea de lauri academici frauduloși nu este o invenție a elitelor de după 1989. Istoria degradării intelectuale este una comună în comunism. Conducătorii de partid și de stat sunt onorați cu titluri extravagante. Carierele de academicieni ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu sunt parte din acest itinerariu al dezonoarei.
Ce transmite celor de azi această memorie a imposturii? În primul rând, sentimentul de impunitate și cel de dispreț. Impunitate, pentru că impostura nu va fi niciodată denunțată și pedepsită. Dispreț, pentru că munca intelectuală este privită ca un serviciu minor care poate fi prestat în regim umil, irelevant la nivel social.
Acest dezechilibru sistemic din societatea românească nu este, așadar, un accident. El reflectă impunerea unui model de selecție și de promovare a cadrelor: logica sa poate fi definită ca una anti-meritocratică. În această logică perversă consacrată în comunism și acceptată în democrație clientelismul și solidaritatea de clan trec înaintea valorii. Statul este, în acest tablou familiar, un domeniu care este împărțit vasalilor de partid. Valoarea intelectuală și onorabilitatea etică sunt absente din acest peisaj.
Și este firesc ca impostura politică să își alieze impostura universitară. Respectabilitatea conferită de titlurile academice devine un substitut, menit să înlocuiască acea valoare ce nu are un corespondent în realitate. Regimul care se naște este unul al simulacrelor și al ficțiunii. Totul se întemeiază pe acceptarea minciunii și falsului ca temelii ale ascensiunii sociale.
Iată de ce orice dezbatere în jurul eticii academice la nivelul ștințelor politice nu poate evita confruntarea chestiunii centrale: rolul pe care educația și cunoașterea îl dețin în construirea carierelor și ponderea pe care acestea le au în validarea publică. Asanarea mediului academic este imposibilă în absența asanării mediului politic.
Știința politică se află, în acest context, într-o poziție privilegiată. Ca disciplină menită să lumineze funcționarea unui regim politic, ea poate oferi studenților acces la înțelegerea unor fenomene: educația devine un mod de edificare a cetățeniei democratice, dincolo de orice tentație demagogică.
Conversația în jurul eticii academice implică, la nivelul știnței politice, mai multe etape și etaje. Ea înseamnă, în primul rând, încercarea de a-i familiariza pe studenți cu metodele de citare, în vederea evitării oricărei atribuiri frauduloase de idei. Ea înseamnă, în al doilea rând, accentul pus pe cultivarea spiritului critic și a autonomiei de gândire. În cele din urmă, ea presupune apelul la capacitatea studenților de a-și dezvolta propriul lor obiect de cercetare.
Avantajul științei politice este acela de a procura celor care o studiază un vocabular și o metodă de reflecție: aceste cărămizi sunt cele pe care se ridică arhitectura propriei lor cariere. Variată și interdisciplinară, știința politică este utilă în domenii fundamentale. De la regimul politic până la elaborarea politicii externe a națiunii, un vast domeniu de practici și de instituții este analizat de ea.
Știința politică nu are ca misiune pregătirea de politicieni: profesionalizarea acestora este unul dintre obiectivele partidelor politice. Dar ceea ce știința politică poate oferi este acea conduită umană și intelectuală care să confere carierelor în domeniul politic rigoare și coerență. Integritatea academică se integrează în acest demers de formare. Impostura poate fi înțeleasă și respinsă de cei care, în facultate fiind, au fost educați să-și cultive autonomia de gândire.
În acest mod, etica și integritatea academică sunt punctele de plecare ale unui parcurs care să aibă un alt contur și o altă finalitate. Indiferent de cariera pentru care vor opta, cei care au studiat științele politice vor fi capabili să distingă între autenticitate și fals, respingând traseul care se întemeiază pe furt și fraudă. Titlul de doctor nu va fi pentru ei o etichetă oarecare, ci încununarea unui efort de durată.
Studiile doctorale sunt, în acest itinerariu, punctul cel mai înalt. Susținerea unei teze de doctorat înseamnă validarea unui efort de durată: originalitatea și soliditatea cercetării sunt bornele care trebuie atinse. Exigența la nivelul doctoratului nu este un moft, o modă, ci asumarea acelei etici academice evocate de atâtea ori, de o manieră rituală. Un doctorat nu este și nu poate fi un capăt de drum, dar el trebuie să fie proba maturității umane și intelectuale. Atribuirea titlului este un gest care nu poate fi tratat cu lejeritate.
Despre toate acestea avem datoria de a discuta cu cei ce fac parte din comunitatea noastră academică, ca un pas în direcția unei mai largi conversații purtate la nivel social. Malpraxisul universitar nu este niciodată inocent, mai cu seamă atunci când devine elementul de legitimare a unei poziții de demnitar. În aceste cazuri impostura este înregimentată politic și acționează ca un factor de validare, subminând meritocrația în mod dramatic. Impostura se întemeiază pe o rețea de complicități: iată ceea ce nu putem ignora, atunci când privim critic România de azi.
În cele din urmă, imperativul eticii și integrității academice în spațiul științei politice poate fi formulat fără echivoc: seriozitate, sobrietate, claritate deontologică. Cei care studiază politica și instituțiile sale sunt chemați să interiorizeze aceste valori elementare. De respectarea lor depinde construirea unui viitor al egalității în fața legii.
Conf. dr. Ioan Stanomir – Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București
Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului
