Pensionarea ca o izbăvire

Schimbarea de regim politic petrecută în România în 1989 ne-a găsit nepregătiți. Nu e de mirare. Nici americanii nu o mai așteptau. După ce s-a decretat „capitalismul se va întoarce în România când o face plopul pere și răchita micșunele”, puțini se mai îndoiau de perpe­tuarea dictaturii. Nu putem reproduce în scris particularitățile limbajului în care a fost formulat postulatul cu pricina. Cei care au trăit acele vremuri își amintesc cu siguranță.  Nu a trecut mult de la „celebra” zicere și capitalismul s-a întors. Nu a făcut nici plopul pere, nici răchita… și comunismul s-a dus. Acum, dacă e s-o luăm pe cea dreaptă, zicerea conține o doză de adevăr. Ăsta-i capitalism? Din punctul de vedere al optimiștilor, mai e timp. Nu sunt nici pere, nici micșunele…
Chestia cu nepregătirea a devenit o constantă a zilelor noastre. După ce aproape o jumătate de veac viața ne-a fost planificată în fiecare secundă.
Planurile cincinale se realizau în patru ani și jumătate! Propagandă! Directivele de partid și de stat fixau evoluția economiei pe zeci de ani. Fixau numărul de vaci de lapte, numărul de porci și de găini etc. Partidul stabilea câți copii trebuie să nască o femeie și câte pachete de unt poate cumpăra într-o lună o familie.
Cadrele didactice (exista și atunci această categorie socială!) erau implicate musai în atingerea obiectivelor stabilite. Participau la strânsul recoltelor agricole, țineau lecții la universitățile populare, pregăteau tânăra generație și pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. În clase cu efective de 40 de elevi, fără încălzire, alimentate din când în când cu energie electrică. Cu mai mult sau mai puțin sârg! După puteri, după conștiință și după conjunctură. Norma didactică era o noțiune orientativă. Munca patriotică și activitățile culturale organizate duminica nu erau ceva surprinzător. Sâmbăta era zi obișnuită de lucru.
Revoluția din ’89 a readus speranța. Miniștrii, unii semianalfabeți, au fost prezentați publicului. Cetățenii au avut ocazia să priceapă cum a supraviețuit sistemul decenii în șir.
De acum se aștepta altceva. Se aștepta normalitatea. Se aștepta racordarea României la circuitul valorilor mondiale. Încă se mai așteaptă! Dezordinea indusă a fost de înțeles. Până la un punct! S-a dărâmat un sistem social extrem de bine articulat. Mecanismele noului sistem au pornit cu dificultate.
De atunci, iarna și vara ne iau prin surprindere. Crizele economice, deciziile UE și multe altele. Am putea fi pregătiți, dar… nu sunt bani. Nu există expertiză. Nu există voință politică. Și nu este suficient timp…  S-ar putea să mai existe și alte justificări, dar cele enumerate sunt cele mai frecvente.
Cadrele didactice, sătule de ingerința partidului în viața școlii, au sperat că va sosi timpul în care vor putea să-și facă meseria. Cu onestitate și demnitate. Erau pregătite pentru așa ceva. Nu a fost să fie. La început li s-a spus că alinierea salariilor la media veniturilor trebuie să mai aștepte. Ba FMI, ba nu mai știu cine se opunea constant creșterilor salariale. În special pentru această categorie. Erau o categorie „neproductivă”! Din nou!
„Luminița de la capătul tunelului” a fost îndepărtată mereu, asemenea momelii ce ademenește ogarii la curse. Răbdarea a fost împinsă la limite inimaginabile. De mai multe ori. De fiecare dată elevii au fost argumentul care a întrerupt protestele. Profesorii știau cel mai bine că nu pot fi vinovați copiii.
Azi, după un sfert de veac, salarizarea în sistemul național de educație a rămas mizerabilă. Nu se mai minte în planuri cincinale. Se fac statistici alambicate și măsluite, din care reiese că alții o duc mai rău. Măi să fie! S-au schimbat programele școlare. S-au schimbat planurile de învățământ. Fizica, biologia și chimia au devenit discipline pe cale de dispariție. Tocmai în perioada în care UE finanțează programe de dezvoltare a societății pe baza cunoașterii științifice!
Au fost modificate regulamentele școlare. A fost practic desființat statutul personalului didactic. Și s-au făcut… câte și mai câte.
Sistemul a fost mereu în derivă. Este cineva mulțumit?
Părinții nu! Elevii nu! Cadrele didactice nici atât!
Povestea cu cadrul legislativ care să permită profesorilor să își facă meseria cu onestitate și demnitate s-a amânat sine die.
Entuziasmul celor de la catedră s-a diminuat constant. La fel și interesul tinerilor pentru școală. Oamenii preocupați de implicarea elevilor în activități menite să le deschidă mintea au devenit blazați și timorați. Nu peste noapte. După 25 de ani în care au avut de înfruntat haosul și nepăsarea celor din jur. Pentru ei nu s-au schimbat foarte multe. Birocrația îi sufocă în continuare. Accesul lor la resurse este la fel de limitat ca în anii de tristă amintire.
Mulți, din ce în ce mai mulți numără anii care îi mai despart de momentul pensionării. Oameni supercalificați și perfect apți de muncă nu își doresc cu adevărat să devină inactivi, dar sunt obligați. Au ocazia să simtă în fiecare zi că societate nu îi mai dorește.
O mare lehamite îi cuprinde, de la primele știri ale dimineții până seara, când la ședințele cu părinții trebuie să încaseze reproșuri care, evident, nu li se cuvin. Pentru ei, pensionarea apare ca o izbăvire.
S-ar putea să aibă dreptate. Dar cu siguranță nu e normal! Chiar ne permitem să irosim atâtea resurse?
Ioan ARDELEANU