S-a consumat a nu știu câta „ediție” a evaluării privind competențe de comunicare orală la limba și literatura română. Totul a decurs ca de obicei foarte bine, majoritatea candidaților (peste 82 de mii de candidați din cele aproape 120 de mii) au dovedit competențe „reale” în maniera în care pot comunica pe marginea unui text și nu numai și au primit calificativul maxim. Cu alte cuvinte, acele procente care ne dădeau cândva bătăi de cap (c-or fi fost 40%, c-or fi doar 20% dintre absolvenții clasei a VIII-a care erau declarați „analfabeți funcționali”) par a fi de domeniul trecutului, fiindcă după patru ani de liceu ele au dispărut (procentele!). La sfârșitul liceului, toată lumea comunică neobosit. Cu bucurie, ba chiar cu ardoare. Nimic din tainele cuvântului sau ale textului nu rămâne în fața tinerilor absolvenți de liceu în zona obscurului. Precaritatea însușirii limbii române, despre care se vorbește din când în când, este un vis urât, depășit. Trăiască victoria în educație a școlii! se poate spune. Și corpul profesoral! Ar trebui să urmeze un comunicat al domnului ministru care să sublinieze că bacalaureatul a debutat cu dreptul. Și că aproape toți elevii sunt capabili să identifice fel de fel de instanțe și situații de comunicare, ba mai mult, unii dintre ei se plimbă liniștiți prin tot ce înseamnă referențialitatea limbajului, identifică fără ezitare receptorul, emițătorul, funcția conativă, mesajul, ba chiar și funcția fatică a limbajului. Etc., etc.
Glumim, firește. Căci lucrurile nu sunt chiar roz și aproape toată lumea recunoaște, dacă nu direct, măcar cu jumătate de gură că adevărul e mai degrabă altul. Că ar trebui, probabil, pentru un minim realism și ancorare în realitate, să fie introdus un al patrulea calificativ, despre care oficialitățile au luat, de altfel, cunoștință într-un număr de întâlniri cu un grup de profesori mai interesați de fond, nu doar de forma lucrurilor. E vorba de calificativul utilizator precar al limbii române. E adevărat, politic un astfel de calificativ nu sună bine. Totuși, dacă ar fi acceptat, ar putea să apară anul viitor printre celelalte calificative de performanță… Încă o dată, dacă va fi acceptat de cei care vor fi anul viitor mai-marii școlii, de fapt nu chiar anul viitor, ci în septembrie anul acesta, fiindcă lucrurile nu sunt deloc așa simple când trebuie să schimbi sau să adaugi ceva. Cum știe toată lumea, nu poți schimba aproape nimic din regulile jocului în timpul desfășurării acestuia. Or, până ce „jocul” acesta se termină (plan-cadru, programe, manuale), mai sunt vreo 7 ani. Până atunci, multe lucruri își pot schimba fața. De altfel, povestea asta cu interzicerea schimbării regulilor în timpul jocului prinde bine societății românești, care se vrea mereu egală cu sine. Ce conține acest sine este extrem de amestecat, iar cei care se hazardează să răspundă la întrebarea cine suntem cu adevărat – vrem pâine sau justiție? cum se întreba cineva retoric, obosit de prea mult justiție, ca și cum și una, și alta ar fi de la sine înțeles că nu se poate –, cine riscă să se întrebe, așadar, cine suntem, după 26 de ani de democrație, și caută și un răspuns își asumă riscul de a greși repetat.
Dar să nu divagăm. Aflăm din nou că, precum și la „edițiile” precedente, din nou calificativul maxim, adică „utilizator experimentat”, a fost acor­dat cu preferință. În București, de exemplu, la un liceu de top, toată lumea a primit acest calificativ (să te întrebi oare de ce o mai fi fost necesară evaluarea?!…) cel puțin la una din cele două comisii, în vreme ce la un liceu mai modest, profesorii de acolo au căutat „nod în papură” și nu au dat calificativul maxim decât unui număr de șapte elevi. Asta da examinare, vor spune poate unii nostalgici ai vremurilor în care ierarhiile încă existau la examene fără ca tânăra generație să se simtă „șocată” de faptul că cineva ar putea consemna că ea, promoția, sau chiar generația ar avea ceva probleme cu limba maternă. De fapt, subiectul nu mai are de mult miză și „obișnuința”, social vorbind, a devenit a doua natură. N-am mai auzit de vreo doi-trei ani pe cineva protestând în legătură cu modul în care e gândită evaluarea competențelor de comunicare orală la limba maternă. Așa că există riscul ca aceste observații să fie mai mult o demonstrație în sine decât să avertizeze din nou asupra ideii că ceva e prea formal, că cineva compromite ideea de evaluare/examen/rigoare/fiabilitate în examinare etc., etc. Sau să fie aceste rânduri un fel de „Contra direcției de azi în educația națională română”, cum provocator titra în numărul trecut al revistei domnul profesor universitar Anton Ilica, de la Universitatea din Arad. Dar, așa cum mai spuneam, mai există încă profesori, puțini, care în țara asta țin la o anume logică și care știu că, în manieră maioresciană, mai bine nu faci un lucru decât să-l faci prost. Și care chiar își permit întrebări suplimentare pe marginea textului primit de elev.
Sunt însă și alte lucruri la mijloc. Rămâne mai departe întrebarea (la care nimeni n-a binevoit să dea un răspuns convingător sau nici măcar n-a binevoit să răspundă!) de ce o asemenea evaluare se desfășoară la terminarea liceului (pricep că doar la 18 ani trebuie să știi să comunici?!…) – înțeleg raționamentul unor asemenea evaluări la limba modernă, poate chiar și la TIC –, dar de ce o asemenea evaluare la limba maternă nu și-ar avea locul în clasa a X-a, la sfârșitul învățământului obligatoriu, pentru că acolo se finalizează în fapt „portretul” cetățeanului român, politicile de stat privind educația. Or, o asemenea discriminare în raport cu o parte a populației, căreia nu i se mai cere competența de a comunica în limba română, pare cu totul aberantă, nefiind, se pare, altceva decât parte din aceeași improvizație enormă care și-a găsit locul în politicile românești ale educației în ultimii 15-20 de ani. Și care face din învăță­mântul obligatoriu o chestiune aflată de mult timp sub zodia confuziei…
Adrian COSTACHE
P.S. Recent, o cunoștință care lucrează la o firmă transnațională se interesa dacă am ceva instrumente pentru a evalua competența de comunicare la circa 50 de muncitori autohtoni, pentru că firma are ceva probleme de comunicare/înțelegere cu ei a unor texte (on-line) în limba română. Când s-a auzit însă de intenția de a-i testa a ieșit un adevărat scandal. Sindicatul s-a simțit lezat!…
P.P.S. Sigur, însemnările de aici nu pot fi luate decât, ca de obicei, ceea ce sunt, adică exprimarea unor opinii. Subiective, desigur. Pe care nici nu sunt convins că cei responsabili din Minister trebuie să le parcurgă, deși prezența lor într-o revistă de opinie privind problemele educației ar trebui să-i îndemne la ceva… hărnicie. Dar, am mai spus, interesul Ministerului pentru dialog, deși pare a fi dobândit un anume reviriment sub conducerea actualului ministru, rămâne mai departe sub semnul unui formalism inimaginabil, onorabili responsabili de azi ai școlii, birocrația din Berthelot, cu alte cuvinte, fiind mai degrabă surdă la orice fel de idei venite din afară. Pe principiul comunist că e suficient că ei gândesc pentru ceilalți, iar ceilalți ar face mai bine să-și vadă de propriile lecturi, de familie, de treaba la catedră… Sau de liniștea anilor de pensie!…