Aș fi putut să fiu șef de promoție liceală dacă m-aș fi străduit mai mult… dar acum e prea târziu. Vorba unui poet: „Sunt trist și toate cărțile-s citite!” Cu peste 50 de ani în urmă, liceanul român era „asaltat” de alte provocări și tentații: filme cu Jean Marais, Sarita Montiel, Sophia Loren, Kirk Douglas, Burt Lancaster și alți „monștri sacri” ai marelui ecran, cu faimosul Raj Kapoor din Vagabondul (biletele se vindeau sub supravegherea strictă a Miliției, dar tot se spărgeau geamurile de la intrare); adolescenții își transmiteau cărți pe sub mână, inclusiv Jules Verne și Mihail Drumeș (cum ar zâmbi superior un licean de astăzi la asemenea naivități ale unor „fraieri!”); erau obligatorii plimbările dus-întors ore în șir pe principalul bulevard al orașului, fie în vacanțe, fie în repausul duminical (se învăța și sâmbăta pe atunci), ca să nu mai vorbim de celelalte ispite irezistibile: parcul Zăvoi, dealul Capela, scăldatul în râul Olănești sau în fratele mai mare (Oltul), pescuitul la clean sau mreană cu bețe de bambus, explorarea livezilor și grădinilor din proximitate, a pădurilor și luncilor înverzite, achiziționarea frauduloasă de cireșe, mere, pere, prune, nuci, gutui, mure, zmeură, coacăze, castraveți și ridichi de lună (după vreme și… anotimp). Două ștranduri, unul cu acces limitat fiind al unității militare, expediții per pedes la Olănești, Govora, Călimănești-Căciulata, călătorie inițiatică spre izvoarele cu saramură naturală de la Ocnele Mari – iată „bornele” unei adolescențe magice. S-a înțeles din detaliile de mai sus că este vorba despre orașul Râmnicu Vâlcea.
Astăzi, cu altele sunt „rânduielile”, ca să vorbim în termeni sadovenieni. Calculatorul, tableta, telefonul mobil, filmele și jocurile video, mesageria virtuală, site-urile de socializare, o uriașă frenezie globalizantă – iată provocările prezentului. Lectura cărților de hârtie? Plicticoasă ocupație cronofagă! Secolul impune un alt stil de viață, altă filozofie, altă mentalitate, o conectare totală la tehnologia modernă, părăsirea tabuurilor, dezinhibare, tupeu, aroganță, țigară, alcool, droguri, sex. Veacul înaintează, tinerii trebuie să țină pasul cu spiritul vremii lor.
Ca și până acum, școala românească dă neobosită șefi de promoție, pe trei paliere: gimnazial, liceal și universitar. Sunt copii de excepție, care, după ani de muncă susținută, după mii de ore de studiu, după cursul festiv și serbarea finală, culeg laurii victoriei. Un șef de promoție este o vedetă, fie și efemeră în raport cu desfășurarea inexorabilă a vieții; el figurează în documentele școlare, transmite o cheie simbolică mai departe, este în prim-plan în fotografia de grup, în albumul clasei, este lăudat unanim și poate fi înscris pe placa de marmură de la intrare, alături de antecesorii săi și de directorii lăcașului de instrucție și educație. Unele instituții au asemenea plăci, altele nu. Șeful de promoție este un lider intelectual, un reper valoric și o pildă vie, dar nu o entitate infailibilă. Nuanțele contează.
Zicerile unor proaspeți absolvenți de liceu, aflați mult deasupra mediei generației lor, merită să fie luate în seamă. Opțiunea tânărului T.B. (19 ani), șef de promoție la un liceu vocațional cu profil sportiv, este categorică și are o rezonanță specială: „Îmi doresc foarte mult să părăsesc România”. Iată un enunț asertoric ce stârnește sentimente diverse. În avântu-i juvenil, proaspătul absolvent de liceu, promoția 2016, nu clipește când își exprimă intenția de a abandona țara natală, rudele, prietenii, un spațiu geografic și efectiv unic, care i-au imprimat o „matrice stilistică inconfundabilă”, după cum ar spune Lucian Blaga. Până la a-și împlini visul are două variante mai terestre: fie la școala militară de subofițeri de jandarmi de la Fălticeni, fie la Facultatea de Educație Fizică și Sport de la Iași. Plecatul afară intră obligatoriu în sistemul de valori al tinerilor români, pentru care patrie, patriotism, demnitate națională, ethos, spirit identitar sunt concepte abstracte și nebuloase.
Mai rezervată, A.P.H., absolventă și șefă de promoție a unui colegiu economic, declara cu senină detașare: „Nu exclud varianta plecării în străinătate”. În tălmăcire liberă, dacă se vor întruni condițiile favorabile, nu va ezita să treacă granița pentru a se afirma pe alt meridian. O altă șefă de promoție, de la un colegiu național vasluian, nu mai are întrebări dubitative, ci doar certitudini: a fost deja admisă la o prestigioasă universitate britanică. Pentru adolescenții români din 2016 nu mai există bariere lingvistice; ei au învățat de mici limba engleză (unii elevi din ciclul primar urmează deja cursurile Cambridge) ori sunt familiarizați cu spaniola, italiana și chiar germana (unii mai exotici învață limba rusă, iar câțiva mizează pe latină sau neogreacă). Engleza le oferă biletul de liberă circulație în toată Europa, dar și în lumea nouă. Conjudețeni cu vocația Occidentului au ajuns în ultimii ani în Danemarca, Norvegia și Olanda și declară cu mândrie că și-au însușit deja limba acestor țări, contează pe contracte ferme și intenționează să rămână. Dinamica forței de muncă tinere este impresionantă și naște deja complexe de inferioritate la vârstnicii români. Opțiunile post-liceu ale elevilor de frunte sunt orientate către medicină, politologie, relații internaționale, economie, informatică și chiar arte plastice și muzică. Aceste domenii le garantează – mai devreme sau mai târziu – șansa de a lucra în străinătate. Este suficient să reamintim exodul medicilor noștri și al asistentelor – ceea ce a produs diferite deficite dramatice de cadre medicale în spitalele județene de urgență. Recentele măriri de salarii din sistemul bugetar, decise de Executivul tehnocrat, nu vor soluționa problema resursei umane. Niciun spital din România nu poate garanta salarii lunare de 5000 de euro pentru medici, suma reprezentând salariul lunar occidental pentru această breaslă.
Filozofia pragmatică a șefilor de promoție se poate extrapola la o întreagă generație, dispusă să plece în orice condiții, fiindcă acesta este modelul impus în epoca postdecembristă. Totul se mișcă, totul curge, lumea nu mai are răbdare să aștepte revirimentul socio-economic românesc, își caută fericirea oriunde în spațiul occidental și se întoarce aici doar din rațiuni sentimentale, la rude și prieteni, de câteva ori pe an.
Datul obiectiv rămâne neschimbat întrucât aceasta este dialectica vieții românești în contemporaneitate. Retorica iubirii de țară rămâne neputincioasă în fața spectrului sărăciei.
Teodor PRACSIU