Motivări, motivări…

Un deceniu și ceva, scurs de la Revelionul 2000, nu a însemnat nici liniște, nici stabilitate. Criza economică prelungită și nervozitatea cu care sunt abordate crizele politice nu ne dau motive de optimism.
Xenofobia, rasismul și dictatura forței (militare) reapar cu din ce în ce mai multă îndrăzneală. Reacțiile timide ale guvernelor față de doctrine periculoase ne amintesc de ezitările lui Chamberlain și Daladier, care au salvat de mai multe ori pacea.
Să lăsăm politica cu ce e al ei și să ne ocupăm de educație. Cu toate că cele două domenii nu sunt deloc independente!
Dezorientarea tinerilor este evidentă. Nu numai în România! Șomajul în rândul cetățenilor sub 25 de ani a ajuns la cote alarmante. În UE, șomajul în această categorie de vârstă reprezintă 23,7%. Vorbim de aproximativ cinci milioane și jumătate de cetățeni. Oamenii aceștia au absolvit stagii de formare continuă, au dobândit o calificare și s-au trezit abandonați de societatea pentru care se pregăteau.
Sunt în discuție măsuri reparatorii. Unele acțiuni și directive au fost transpuse deja în practică. S-a înregistrat o scădere a numărului de tineri șomeri cu 30.000. Dar ce înseamnă asta la valorile dramatice cu care ne confruntăm?
Criza locurilor de muncă, neîncrederea în sistem se transferă inevitabil în probleme la nivelul sistemelor de educație. Din orice țară!
În România, din motive pe care le știm, educația este unul dintre sistemele cele mai vulne­rabile. Instabilitatea, inconsecvența, impli­­carea masivă și repetată a factorului politic, dar mai ales subfinanțarea cronică au deplasat învă­ță­mântul românesc spre un punct critic. Legile care l-au guvernat, schimbate mereu și ajustate, nu au găsit soluții pentru problemele-cheie cu care ne confruntăm. Ori nu au vrut, ori n-au știut, ori…
Miniștrii, unii chiar bine intenționați și competenți, au fost puși să gestioneze un sistem fără a avea la dispoziție mecanisme de intervenție eficiente. De aici s-a ajuns la cârpeli. Pe o lege strâmbă e greu sau imposibil să faci educație de calitate.
În aceste condiții, în România au reapărut analfabetismul, abandonul școlar și s-au amplificat fenomene care la un moment dat erau sub control. Absenteismul a devenit o problemă majoră. Școlile au fost invitate să ia măsurile pe care le cred de cuviință pentru a reduce numărul absențelor. În special al celor nemotivate. În limita legii. Inspectoratele școlare monitorizează fenomenul și acțiunile întreprinse. Consiliile reprezentative ale părinților sunt dispuse să colaboreze. Uneori sunt chiar parteneri importanți ai unităților de învățământ. Toată lumea este de acord că elevii lipsesc prea mult. Numărul mare de absențe se reflectă, inevitabil, în rezultatele obținute la examenele naționale.
Analiza activității din fiecare semestru include obligatoriu situația absențelor. Anul acesta s-a înregistrat inevitabil o creștere, în raport cu anul trecut, în urma includerii lunii ianuarie în semestrul I. Au fost mai multe săptămâni de școală.
Absențele pot fi motivate de profesorul diriginte în baza unei adeverințe medicale sau în baza unei solicitări a părinților elevului. Dacă actele justificative nu sunt prezentate în termen de șapte zile de la reluarea participării la cursuri, absențele sunt considerate nemotivate.
Regulamentul de organizare și funcționare a unităților din învățământul preuniversitar are referiri clare la acest capitol. La fiecare 10 absențe nemotivate, media la purtare este scăzută cu un punct. La 20 de absențe nemotivate se emite preaviz de exmatriculare, iar în cazul în care un elev cumulează 40 de absențe este exmatriculat. Ultimele două prevederi nu se aplică la învățământul obligatoriu. Adică în clasele I-X există situații în care un elev cumulează sute de absențe. Scăderea notei la purtare este singura reacție pe care o poate avea Consiliul Profesoral. Dacă media anuală este sub 6, elevul este declarat repetent. Adică rămâne în aceeași școală, unde, de regulă, va contribui cu același elan la creșterea numărului de absențe. Sunt și cazuri în care reacțiile comune profesori-părinți determină schimbarea comportamentului, dar acestea sunt destul de rare!
Dar de multe ori nici nu se ajunge la scăderea notei al purtare. Elevii prezintă documente medicale, limitând numărul absențelor nemotivate. Cazurile în care elevi cu zeci de absențe au doar două-trei nemotivate sunt la îndemâna oricărui cadru didactic. Sigur că există ciudățenii! Majoritatea „motivărilor”, în aceeași zonă, pentru același grup de elevi, sunt semnate de același medic (nu neapărat medicul de familie!). Există documente eliberate fără a fi consemnate în registrul de consultații și/sau fără emiterea unei rețete! Ei și? Profii sunt „nașpa”, medicii sunt „cool” (micile atenții au efect).
Tendințele sunt cunoscute. Reacțiile ar fi eficiente dacă am avea răspunsuri la două întrebări fundamentale:
1. Meditațiile, în școlile în care elevii au obținut rezultate slabe la simulări, se vor face pentru cine? (Dacă elevii nu vin nici la orele de curs obligatorii?)
2. Are cineva în vedere, într-un orizont de timp rezonabil, să verifice cu rigurozitate cum se eliberează adeverințele medicale?
Dacă nu, vorbim degeaba!
Ioan ARDELEANU