Despre frumosul relațional și comunitar

Una dintre întrupările frumo­sului, mai puțin discutată, este cea manifestată în cadrul relațiilor dintre oameni. Dacă frumosul artistic beneficiază de o literatură filosofică, estetică, pedagogică întinsă – relevantă și consistentă, frumosul uman și cel social nu dispun (încă) de o atare luare în considerare. Aceste ipostaze ale frumosului au o prezență difuză, diafană, indirectă, intermitentă, ascunsă și sunt „amestecate”, de multe ori, cu valori extra-estetice – comportamentale, morale, so­ciale. Frumosul social repre­zintă rezulta­tul unei interacțiuni din­tre o con­știință valorizatoare și o calitate decan­tată/ge­ne­rată de relațiile din­tre indi­vizi, aceasta derulându-se pe coordo­natele unei armo­nii inter-umane, pe schimburi de stări, sentimente, valori care conduc la o bucurie existențială de nivel superior, la un sentiment tonifiant al împărtășirii unor valori comune, la o plăcere a viețuirii laolaltă.
În încercarea de a determina această „speță” a frumosului, apar două riscuri: a) de a confunda fru­mosul relațional (raportul om-om) cu valoarea de bine, cu registrul bazal al conduitelor morale și b) de a suprapune peste acest frumos valori nespecifice, precum dreptatea sau solidaritatea umană, dacă ne raportăm la comunitatea ca întreg, la congruența socială și perfor­mativitatea ei. Asumându-ne aceste riscuri și luând distanța cuvenită față de intimitatea sociologică a ansamblului comu­nitar, vom încerca să evocăm câteva fațete ale frumo­sului de ordin social.
Societatea dispune de cadre de raliere și de con-gregare a forțelor, pentru nevoi sau beneficii ce țin atât de „interiorul”, cât și de „exteriorul” ei. Aceste mecanisme au o finalitate atât pragmatică, socială, istorică, dar și una de ordin spiritual.
A ființa sub aspect social înseamnă a realiza punți de legătură cu celălalt, presupune difuziune afectivă și recunoaștere sau solidaritate inter-umană. Relația socială conduce la o ieșire din sine, la o desprin­dere de interioritate, la o părăsire a egoismului și la o căutare sau îmbogățire prin celălalt. Dincolo de propensiuni psihice primare sau de cadrul normativ explicit, încetățenit sau întreținut prin mecanisme sociale, apar și „pârghii” suplimentare care se înrădăcinează în nevoi spirituale bazale (de ordin psihologic, spiritual, religios, estetic), care vor fi valorizate diferențiat în funcție de timpuri, societăți sau regimuri politice. Nu excludem, bineînțeles, și încercări de instru­men­talizare sau exploatare abuzivă a acestor predispoziții. Unele regi­muri sociale au urmărit dinamicile aferente și s-au folosit, în anumite contexte, de propensiunea omului față de întâlnirea cu celălalt, față de fast sau sărbătoare, pentru a-și urmări scopuri proprii. Este regretabil că aceste sub-tectonici sociale, de fapt tendințe psiho­sociolo­gice fundamentale, cât se poate de naturale și pozitive, au fost utilizate pentru a orientata forțe sau energii sociale spre scopuri pernicioase, false. Predispoziția de întâmpinare a celuilalt a fost detur­nată și folosită spre un scop supraindividual, propagandistic, ideologic, politic.
Ființa se definește prin sociabilitate, prin nevoia de a ieși din sine, prin dorința de a comunica sau a se dărui celuilalt. Una dintre bucuriile omului este dată de putința de a deveni folositor sau a sluji alteritatea. Simpla luare în seamă sau ajutorul dat celuilalt (cu o idee, cu un cuvânt de încuviințare, cu o îmbărbătare, cu o mână întinsă sau o privire înțelegătoare) devine și o conduită socială, cu rezonanță afectiv-spirituală. Pe de altă parte, omul trece prin niște momente nodale, când prezența aproapelui este așteptată și se dovedește a fi confirmatoare, tonifiantă, valorizantă (pornind de la simple aniversări și până la ceremonii cu impact asupra vieții individuale – prilejuite de naștere, nuntă, înmormântare). O astfel de structură acțională este nu doar un context sau eveniment analizabil sub raport sociologic, ci și un marcator axiologic, o ocazie de etalare a frumuseții interioare, a bunătății, deschiderii, iubirii aproapelui, a expansiunii afective pe care o posedăm și pe care dorim să o exprimăm. Eveni­mentul, cu toată stilistica sa (invitare, acceptare, vestimentație, prezența darului, conversație, întreținere, confidență etc.), conduce la o „compoziție” situațională de ordin estetic în toată regula. Ceremonia nu este un simplu eveniment, ci devine o trambulină a exteriorizării unui comportament mai amplu – integral, complex, compozit –, care excede simplele norme de civilitate sau moralitate. Trăirea și vibrarea laolaltă, în astfel de contexte, primește consistență și altitudine existențială pe coordonate înalt valorice.
Obiceiurile statuate în legătură cu ciclul existențial adună atât ele­men­te funcționale, psihosociale, cât și elemente expresive, comporta­mentale, explicit modulate de parametri estetici (prin vestimentație, desfășurare culinară, discursivitate adiacentă, cadru muzical etc.). Nu excludem, desigur, unele exagerări sau fetișizări ale unor aspecte, dar nu insistăm asupra lor aici. Având o origine mitică sau sacră, unele obiceiuri au îmbrăcat funcționalități noi, ființând ca surse de iradiere sau ipostaziere estetică, chiar dacă distincțiile nu mai sunt ușor operabile, iar dimensiunea estetică nu este prioritară. Aceste acte se înrădăcinează în concretețea cotidianului, dar devin și paliere de manifestare a spiritualului, a nevoii de transcendere, a setei de absolut.
Frumosul relațional poate fi identificat la nivelul mai multor ipostaze comportamentale. Chiar dacă acesta nu apare în stare „pură”, ci presupune o prezență amestecată, difuză, juxtapusă cu alte ele­mente, frumosul comunitar se poate manifesta la nivelul mai multor trepte, începând cu nivelul conduitelor de zi cu zi și până la structuri relaționale complexe, multidirecționale și pluri-funcționale (de cimentare a unității grupale, de reproducere a principalelor valori, de performativitate socială, de manifestare a activismului social etc.).
În fond, această ipostază a frumuseții dă seama de sensibilitatea și reactivitatea individuală în raport cu semenul nostru, cu evenimentele sociale, cu mediul comunitar pe care îl căutăm, îl adulăm, îl valorizăm, ne integrăm în el. Căci nu există bucurie mai mare decât să constatăm că putem deveni un reazem, o nevoie sau o bucurie pentru celălalt. Altul devine o oglindă a noastră, iar atenția care ni se acordă este măsura valorii pe care o primim prin ochiul sau inima celuilalt. Atribuirea valorii sociale nu are nevoie numaidecât de tribune oficiale, de o recunoaștere formal instituită, de aplauze în piața publică. Uneori, un simplu zâmbet, o mână întinsă sau o privire aprobatoare cântăresc mai mult decât orice premiu de pe lume. Valoarea personală nu este un construct autotelic, nu izvorăște din interior, ci reprezintă un rezultat al prețuirii celuilalt, al unei atribuiri progresive ce vine din afară. Iar omul de lângă mine este exterioritatea cea mai obiectivă care dă măsura unei necesare, veridice și frumoase individualități.
 Prof. univ. dr. Constantin CUCOȘ