În căutarea cauzelor (II)

În căutarea cauzelor care au generat rezultatele simulării la matematică, clasa a VIII-a, ne-am amintit de observația finală a doamnei profesoare Adriana Gavrilă, de la Liceul Cervantes: „Și matematica e cuvânt!” E adevărat, și matematica este cuvânt, numai că, se pare, grija pentru cuvânt și enunț se află în mare prefacere. Și nu doar la matematică. Există, de pildă, un limbaj al semnelor (un fel de hieroglife!) folosit pe rețelele de socializare, așa cum există și o tendință continuă de prescurtare și concentrare a limbajului, în dauna nuanței, cuvântul de ordine fiind eficiența, ceea ce sacrifică adesea mesajul.
La Școala Sfinții Voievozi, din Capitală, discutăm în condiții de „stres” (a se înțelege limită de timp, școala derulează toată săptămâna un proiect Comenius la care participă elevi și profesori din alte țări europene!). Interlocutorul este profesoara de matematică Violeta Udrea. Cine-și aduce aminte de anii ’80 ai secolului trecut, ne spune din start doamna profesoară, ar trebui să observe o anumită similitudine: și atunci rezultatele erau… „catastrofale”!…
Fac eforturi pentru a-mi aminti de momentul generalizării școlii de 10 ani și, într-adevăr, acesta se asociază unui moment de criză a școlii, mai ales cu referire la acele școli complementare alcătuite din elevii care nu reușiseră la liceu, semialfabetizați… Încerc să înțeleg semnificația „trimiterii” istorice a doamnei profesoare și bănuiesc că ar trebui să considerăm procentul celor care nu au luat peste 5 la recenta simulare cu mai puțin dramatism. Ca și în cazul „Cervantes”, și aici Violeta Udrea ne evocă drept cauză interesul/motivația scăzută a elevilor și salută reînființarea școlilor profesionale. Domnia sa mai crede că cel puțin la unele licee ar trebui reintrodus examenul de admitere. Nu intrăm în detalii, fiindcă povestea cu introducerea examenului de admitere e periodic vehiculată, fără a se observa că de fapt suferința cea mare a școlii este amestecul de cicluri, al învățământului obligatoriu cu cel neobligatoriu, inexistența unui proiect bine definit al școlii obligatorii cu finalități clare. În altă ordine de idei, Violeta Udrea crede că actuala structu­rare a conținutu­rilor, care datează de mai bine de un deceniu, ar putea probabil fi luată în discuție, revenirile asupra unor capi­tole, module sunt uneori eficiente, alte­ori par a con­suma inutil timpul lecției… La Școala Vasile Alecsandri, Mariana Daniliuc, fostă elevă la „Sfântul Sava”, evocă aceeași pro­blemă a motivației elevilor… Lipsa lor de interes pare a dez­vălui o altă atitu­dine „de fond” în fața vieții, „criteriul plăcerii” având, se pare, un rol mai mare decât la serii mai vechi. Evident, e greu să faci matematică de plăcere, îmi spune doamna profesoară, mai ales că Mariana Daniliuc crede că nu oricine poate face matematică, că există un anume format al minții celor care iubesc matematica… De aceea compararea rezultatelor obținute la matematică cu cele de la limba română i se pare nerelevantă. Încerc să reiterez utopic ideea că, dincolo de eventuale aptitudini, o școală obligatorie de calitate ar trebui să găsească soluții pentru ca toate disciplinele de studiu să-și găsească drum către mintea și imaginația elevului…
Mai înțeleg din discuția noastră cât de important este totuși factorul profesor în crearea unor disponibilități pentru studiu, ca și condiția ca familiile de azi să aibă ele însele motivație în „studiul matematicii”. Accesul facil și îndelungat la tehnologie, îmi spune doamna profesoară M. Daniliuc, are drept rezultat trimiterea la școală a unor copii adesea obosiți, incapabili a se concentra… E de discutat, desigur, adaugă fost elevă de la „Sava”, și aspectul „dacă nu li se cere cumva prea mult”, unii au acele aptitudini de „gândire matematică”, alții, evident, nu!… Și din nou, ne spune doamna profe­soară, familia nu are, din nefericire, acel rol stimulativ pentru copil… Familia are propriile probleme într-adevăr, peisajul social de azi e unul greu de cuantificat ca fiind favorabil afirmării valorilor cunoașterii într-o școală al cărei statut nu pare a fi totuși caracterizat de normalitate.
Discutăm în final despre orele suplimentare, care ar trebui să fie făcute, dar M. Daniliuc crede că povestea asta cu ore în plus este aiurea, dându-mi într-un fel dreptate într-o atitudine de principiu care ne spune că o școală serioasă e o școală capabilă să-și rezolve obiectivele într-un cadru dat, și nu prin adăugiri, cârpeli sau fel de fel de fenomene inflaționiste…
Sunt tentat să mă opresc aici cu dialogul nostru. În fond, pare a se fi adunat o mulțime de aspecte care, fiecare în parte, ridică o problemă, dacă nu de sistem, măcar cel puțin una de înțelegere a cauzelor sau de căutare de soluții.
Oricum, imaginea sintetică și „liniștitoare” îmi este dată din nou tot de colegul meu de la „Sf. Sava”, profesorul Marcel Țena. Domnia sa îmi spune un lucru care nu mai pare acum ca fiind surprinzător: 30%, acesta ar trebui să fie procentul onorabil de „promovare” la o simulare, cu condiția unor subiecte medii însă. Ceea ce nu-mi este clar este dacă acesta a fost cazul!… În fond, cam atâția dintre elevii absolvenți de școală obligatorie ar trebui să facă liceul, zice prof. Marcel Țena, restul nefiind altceva decât o poveste.
Lucrurile ar putea sta într-adevăr așa dacă nu aș constata din nou că sunt încurcat de ceea ce este traseul aiuristic al școlii obligatorii în România de azi, de rostul unor evaluări naționale, cea de la clasa a VIII-a în special, sau de povestea repartizării computerizate.
Recunosc în același timp că în cazul acestor dialoguri un câștig a existat, am fost subliminal invitat la „realism” și la mai puțină retorică de tip „catastrofic”. Cât privește cauzele, ele pot totuși fi identificate, ceea ce în cele din urmă nu pare a fi nicio surpriză: astfel, unele  cauze ar putea fi actuala structurare a învățământului obligatoriu, ca și actualele forme de accedere într-un alt ciclu. Celelalte sunt însă mai puțin accesibile unei presupuse intenții de ameliorare de către MEN sau de către școală în sine: e vorba de modificarea vădită a sferelor de interese ale seriilor de elevi, situație care ne apare ca un dat obiectiv. Iar această modificare nu este nici produsul unei acțiuni voluntare, identificabile, ci mai degrabă ea apare ca fiind… expresia „spiritului veacului”. În același timp însă constatăm a nu știu câta oară incapacitatea guvernanților de a-și face din profesori aliați într-un proiect „citibil” produs de o școală puter­nică, capabilă să amelioreze nedorite tendințe sociale, culturale sau de destructurare a unor seturi de valori. Altfel spus, și citând un colaborator al Tribunei, se pare că trebuie să ne obișnuim cu școala pe care o avem.
Adrian COSTACHE