MARCELA PENEŞ – O VIAŢĂ DEDICATĂ EDUCAŢIEI. 80 de ani de la naştere

În data de 11 februarie 2017, Marcela Peneş ar fi împlinit 80 de ani. S‑a mutat însă în eternitate de timpuriu, în 2006. A rămas în memoria celor care au cunoscut‑o ca o personalitate  a Educaţiei, ca o Doamnă a şcolii româneşti.
Spre aducerea‑aminte a celei care şi‑a dedicat existenţa educaţiei, din postura de Învăţătoare, la Şcoala 190 din Bucureşti – şcoala în care şi‑a desfăşurat o mare parte din carieră –, foşti colegi, elevi şi prieteni s‑au întâlnit spre a o aduce, cu gândul şi cu sufletul, din nou, printre ei.
Evenimentul, desfăşurat în data de 10 februarie 2017, sub genericul Marcela Peneş – O viaţă dedicată educaţiei. 80 de ani de la naştere, a cuprins câteva momente pline de semnificaţie: prezentarea monografiei Marcela Peneş – Personalitate luminoasă a învăţământului românesc, de Ileana Hogea‑Velişcu (Editura Minerva, 2016); lectura unor fragmente din volum şi din cartea Dincoace de ultima vacanţă, de Marcela Peneş (Editura Ana, 2004); evocări ale Învăţătoarei Marcela Peneş, făcute de cei prezenţi. Important de ştiut sau de amintit, Ileana Hogea‑Velişcu este profesor universitar şi cărturar de prestigiu, important sinolog român, autoarea unei opere impresionante. Cartea lansată acum nu este prima despre Marcela Peneş. În 2008, a publicat volumul Ninsori în toiul inimii. Memorial de rugă pentru vise (Editura Minerva), dedicată celei plecate spre zările netimpului, de care a legat‑o o mare prietenie.
Prof. Diana Niculescu, directorul Şcolii Gimnaziale 190 (cunoscută multă vreme sub denumirea „Şcoala de Sud“) – una dintre unităţile emblematice ale învăţământului bucureştean –, a evocat‑o pe învăţătoarea Marcela Peneş ca pe un cadru didactic de valoare al sistemului educaţional românesc, un dascăl dedicat profesiei, dăruit misiunii nobile de a‑i călăuzi pe şcolarii ciclului primar în lumea învăţăturii şi a cunoaşterii.
Despre vechea colegă şi prietenă, dascăl exemplar şi intelectual de rasă, a vorbit şi profesorul Lucian Raica, fost director al şcolii:
„Marcela este un cântec, pe care nu credeam că am să‑l învăţ vreodată. Îl aud şi astăzi, chiar în neliniştea planetei. Aproape. Marcela împlineşte (cu verb la prezent!) 80 de ani. Cred totdeauna în puterea metaforei. Metafora, ca un miracol. Simplu. Adânc. Marcela a intrat în metaforă cu privirea ei care zâmbea ca marea, ca cerul, ca florile – toate ştiu să zâmbească –, lăsându‑te să‑i descoperi fiinţa: o mare, un cer, o floare…
Atunci, la marea plecare, nu voiam să cred, simţind că am dreptate. Apoi. Plecăm în fiecare zi. Către vârste. Aşa ne este dat, probabil. Nu mă încearcă fatalitatea, ci revelaţia unei mari şanse de a duce tot mai departe un fapt fără sfârşit. Atunci am înţeles ce bogaţi suntem: ne sunt date o viaţă şi o veşnicie.
Dincolo de aparenţe, Marcela n‑a ştiut niciodată să plece…
Vorbeam într‑o zi despre Vulcanii Noroioşi. Şi‑i scoseserăm din geografia lor şi‑i întâlneam într‑un spaţiu al semnificaţiei, al sensurilor aşa cum îi înţelegeam, al emoţiei. A doua zi mi‑a dat o poezie. Impresionantă! Tulburătoare în simplitatea cu care, liană, discuţia noastră se agăţase de sufletul Marcelei. Gestul ei era în sine o poezie. Un cântec.
Astăzi, în urma noastră se întinde, ca o câmpie supusă de rod, o biografie.
Încă o icoană într‑un altar fără sfinţi.“
Florina Voicu, învăţătoare la Şcoala 190, a evocat zâmbetul, bunătatea doamnei Marcela Peneş, liniştea şi confortul pe care aceasta le inspira. „A fost o colegă minunată. Iubea foarte mult pe copii, avea talentul de a se face ascultată şi înţeleasă, dar ştia şi să asculte. A fost o doamnă talentată şi minunată.“
Pentru doamna profesoară Florica Avram, azi pensionară, Marcela Peneş a fost „sufletul delicat al întâlnirilor“ din cadrul activităţii profesorale şi dintre colegi şi prieteni în afara şcolii.
Fost coleg la Şcoala de Sud cu cea evocată, profesorul Petre Simion, în prezent profesor de matematică la Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti, a spus că era un privilegiu şi o onoare să fii profesor la clasa doamnei Peneş, după trecerea şcolarilor în ciclul gimnazial. A mărturisit că de la Marcela Peneş a învăţat nevoia de entuziasm, de implicare. O confesiune tulburătoare: „Mă mai întâlnesc cu Marcela şi acum. Îi spun că a plecat prea repede. Însă ea există şi acum, e printre noi, pentru că viaţa sufletului este veşnică, un nor de conştiinţă, care face parte din conştiinţa cosmică, din Dumnezeu. Conştiinţa ei e în noi. Când nevoia de entuziasm, de energie, de implicare devine acută, căutăm rezerve în noi, în conştiinţele superioare, precum Marcela şi alţi prieteni“.
Profesorul Ioan Şortan, de asemenea, fost director al şcolii, a făcut un portret din câteva tuşe esenţiale doamnei Învăţătoare: „A fost o învăţătoare curioasă, care avea o curiozitate permanentă, activă, a cunoaşterii. Îşi învăţa şi elevii să fie curioşi, să afle, să înveţe, să cunoască. Avea un talent pedagogic cu totul aparte, o viziune şi o pătrundere profundă a actului didactic. Am lucrat cu domnia sa la manualul de Geografie de clasa a IV‑a, la Editura Aramis. Nu era uşor să lucrezi cu Marcela Peneş. Avea o exigenţă care aspira, întotdeauna, ca totul să iasă aşa cum voia ea, adică perfect“. Fostul director a adăugat: „Într‑adevăr, vorbind de Marcela Peneş, vorbim de o viaţă dedicată Educaţiei. Învăţământul trebuie să‑i fie recunoscător pentru ceea ce a făcut. Pentru noi, a fost un adevărat mentor. Pentru generaţii de copii, a fost Învăţătoarea“.
Pentru prof. Mariana Becic, fost cadru didactic la Şcoala 190, Marcela Peneş este „Marea Doamnă a învăţământului românesc“. Ţinuta, atitudinea, bucuria pe care o răspândea în jur, între elevi şi între colegi, o defineau pe doamna învăţătoare. „Era un model de la care toţi aveau ce să înveţe şi învăţau cu bucurie. Pentru mine, ea este o amintire vie, prezentă în foarte multe momente.“
Pentru Lavinia Ileana Dumitraşcu, fostă elevă din ultima promoţie a dăscăliţei omagiate, „a fost o binecuvântare faptul de a o avea învăţătoare pe doamna Marcela Peneş“. Eleva de atunci, cadru didactic acum, a mai adăugat: „Frumoasă, frumos îmbrăcată, a fost modelul meu. Voiam să fiu Marcela, voiam să fiu Doamna Învăţătoare, ca Doamna mea Învăţătoare, când voi fi mare. De aceea, am şi devenit învăţătoare la rândul meu, de aceea şi eu mă ocup, în prezent, de educaţie. Să trăiesc pentru ceilalţi şi prin ceilalţi a fost mesajul esenţial pe care l‑am învăţat de la Marcela Peneş. Mă simt binecuvântată pentru toate acestea“.
Intervenţiile, amintirile şi confesiunile celor prezenţi, într‑o atmosferă de caldă aducere aminte, au conturat imaginea unei personalităţi complexe a învăţământului românesc, care şi‑a îndeplinit misiunea de Învăţătoare din mai multe ipostaze – cadru didactic, autor de manuale, editor, jurnalist şi scriitor – şi care şi‑a făcut din profesia de dascăl sensul şi scopul vieţii. Marcela Peneş a fost un Chip de Lumină al Educaţiei, care, prin Cuvânt şi Suflet, a răspândit Iubire şi care, la rândul ei, a fost şi este înconjurată de Iubire, atunci, în timp, acum, în veşnicie.
 
CITATE
„Cât timp, Doamne, Tu îmi dăruieşti zile şi eu mă trezesc din somnul nopţii, în zori, rostind numele Tău; cât timp deschid fereastra şi respir aerul dimineţii, cât timp văd soarele pe cer şi păsările pe ramuri; cât timp pot să‑ţi mulţumesc Ţie că sunt alături de copiii mei şi de nepoţii mei şi de viaţă, nimic nu mă va împiedica să spun că viaţa este extraordinară şi că Dumnezeu ne‑a creat spre a ne bucura de ea, spre a iubi cu toată puterea noastră, căci nu ura, ci iubirea este salvarea sufletelor noastre. Din iubire ies lucrurile cele mai frumoase: cartea, tabloul, muzica, dansul, cele care pot fi dăruite în totalitate, cum bine zice înţeleptul: «pot împărţi în două, cu cel alături de mine un măr, dar un gând bun – o carte, un cântec, un dans – îl pot dărui în totalitate».“ (Marcela Peneş, Dincoace de ultima vacanţă, Editura Ana, 2004)
„Aş putea să spun că am luat de zece ori viaţa de la început şi încă de două ori cu propriii mei copii. Nu pot să spun ce greu m‑am despărţit de fiecare serie, pentru că între mine şi elevii mei au existat relaţii de mare apropiere sufletească, ce au înglobat în ele şi respectul, şi hărnicia, şi dragostea de şcoală, şi bunătatea, şi armonia, şi bunele rezultate la activitatea din şcoală şi cea de dincolo de şcoală. Dacă a reuşit munca mea cu elevii mei este pentru că i‑am iubit cu adevărat pe toţi, i‑am înţeles pe fiecare în parte, i‑am ajutat cu răbdare, i‑am mustrat şi i‑am iertat cu bunătate; şi n‑am simţit că obosesc alături de ei, pentru că împreună ne‑am făcut viaţa frumoasă, acolo în clasa noastră, unde fiecare zi însemna ceva nou, o bucurie. Simţi că e bine ceea ce faci atunci când elevii tăi vin bucuroşi la şcoală şi sunt trişti atunci când, bolnavi fiind, trebuie să lipsească. Simţi că e bine ceea ce faci atunci când simţi iubirea elevilor tăi, o vezi în ochii lor, în gesturile lor, în faptele lor, în desenele şi bileţelele pe care le găseşti dimineaţa pe catedră cu flori şi inimioare desenate, iar printre ele cuvintele: «Vă iubesc!»“ (Marcela Peneş, Dincoace de ultima vacanţă, Editura Ana, 2004)
„Primăvara revarsă o lumină sfântă, peste care se aştern glasurile păsărilor cerului. Dinspre Mărţişor se lasă mireasma liliacului şi a cireşilor albi de ninsoarea florii. Urc cu gândul spre biserica Văcăreştilor, care a fost cândva loc de adâncă reculegere şi care acum e doar o adiere venită din trecut. Mai departe este şcoala mea, pe locurile dăruite de Elena Văcărescu oamenilor, spre a se aşeza pe ele, binecuvântând bunătatea lui Dumnezeu. Se aud frânturi de vers ca nişte zboruri albe care în fâlfâirea lor dezvăluie frenetica sete de viaţă a poetei, al cărei spirit tutelar pluteşte deasupră‑ne.
Se lasă pacea serii şi Văcăreştii, ca nişte preoţi în odăjdii scumpe, îşi potrivesc glasurile întru slava Domnului. Ascult această slujbă, din cuibul meu, precum o pasăre trudită, uşor călătorind spre imensităţile pure ale năzuinţelor sale.“ (Marcela Peneş, Dincoace de ultima vacanţă, Editura Ana, 2004)
Sorin Ivan