Noul curriculum pentru gimnaziu, care ar trebui să fie aplicat din toamna acestui an, aduce cu sine o nouă direcţie în Educaţie. Sub pretextul directivelor Uniunii Europene, şcoala urmează să asigure formarea, pas cu pas, a unei identităţi multiculturale noilor generaţii, identitatea naţională fiind cu desăvârşire ignorată. Ne aflăm astfel în faţa unei noi ideologii, a unui nou program educaţional. Practic, asistăm la o adevărată revoluţie culturală, la folosirea învăţământului public pentru îndoctrinarea politică cu ideologia marxismului cultural, în buna tradiţie a perioadei comuniste. Observăm că noul curriculum a adus marginalizarea disciplinelor identitare şi impunerea unor discipline noi, create artificial, servind îndoctrinării politice. Astfel, Limba română a devenit victima unui joc cu sumă nulă, pierzând o oră, la clasa a V‑a, în favoarea Educaţiei sociale. În acest caz, designerii noştri curriculari au fost mai inovativi decât zeloşii comunişti nord‑coreeni, care n‑au avut ideea unei îndoctrinări atât de timpurii cu pretenţioasa filosofie neomarxistă a Şcolii de la Frankfurt.
Credem că nu este deloc de dorit şi aplaudat implementarea ideologiei multiculturaliste în şcoală, pentru că această ideologie neagă sau ignoră identitatea românească. Chipurile, identitatea naţională n‑ar exista ori n‑ar mai fi la modă în Europa sau ar duce la formarea unor atitudini naţionaliste, şovine, xenofobe, legionar‑fasciste. Pentru români, se sugerează, studiul istoriei naţionale ar fi nociv, educaţia pentru identitate putând fi făcută doar în familie sau pe marginea şanţului, în nici un caz în învăţământul public. Poate că am intrat fără să ştim în epoca post‑adevărului, a post‑culturii, în epoca corectitudinii politice şi a subculturii Facebook, dar tot n‑am reuşit să aflăm când a fost înlocuită cetăţenia română cu o cetăţenie multiculturală. De asemenea, nu înţelegem de ce noua educaţie propune aruncarea unor valori, precum patriotismul, munca, cinstea, la gunoi, pentru a le înlocui cu altele de „viaţă nouă“. Nu a demonstrat nimeni, deocamdată, că patriotismul reprezintă o anti‑valoare rasist‑xenofobă, trebuind să fie eliminat din educaţie, pentru a fi înlocuit cu multiculturalismul şi educaţia de gen. Aşteptăm încă, din partea ministerului, argumentele şi justificările deciziei de izgonire din educaţie a patriotismului, a valorilor naţionale şi a tot ceea ce ţine de educaţia identitară. Afirmarea identităţii cetăţenilor statului naţional român este obligatorie, neexistând reglementări UE care să interzică acest lucru. Dacă şcoala nu oferă o educaţie identitară, nu formează conştiinţa istorică a noilor generaţii, nu este aflată în slujba naţiunii române şi a statului român, atunci ce fel de serviciu public este? În slujba cui se află atunci, a unor „culturi“ imaginare, de dragul de a avea şi noi multiculturalism? De ce românii sunt discriminaţi în materie de educaţie istorică? Cine şi‑a permis să marginalizeze studiul istoriei naţionale? Apoi, designerii noului curriculum ar trebui să explice ce înţeleg prin termenul de „cultură“ şi unde apare acest termen în Constituţia României şi legislaţia Educaţiei. De asemenea, ei ar trebui să ne arate care sunt „culturile“ existente în România şi dacă acest stat a devenit multicultural.
Din păcate, observăm cu stupoare că atât noul plan-cadru pentru gimnaziu, cât şi programele supuse unei dezbateri formale pun între paranteze Constituţia în vigoare şi LEN. Din câte ştim, statul de drept se bazează pe respectarea Constituţiei, iar art. 1, alin. 5 din legea fundamentală precizează: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Apărarea Constituţiei statului naţional român, nu a sublimei Constituţii a UE, nenăscută încă, ţine de interesul naţional şi de securitatea naţională. Iată de ce, spre exemplu, SRI are o întreagă divizie care se ocupă cu apărarea valorilor constituţionale, cu „protejarea valorilor supreme ale statului român“, cu apărarea în faţa „agresiunilor asupra valorilor identitare româneşti“.
Este inadmisibil, inacceptabil, un scandal, o bătaie de joc, cum ar spune preşedintele, să ignori faptul că România este un stat naţional şi să nu ţii seama de prevederile Constituţiei în filosofia noului curriculum. Tot de la domnul preşedinte am aflat că naţiunea română este vie, putând fi atentă, în alertă şi nemulţumită. Această apreciere a existenţei naţiunii române contrazice însă noul curriculum, care tratează statul ca fiind multinaţional şi multicultural, iar naţiunea ca fiind de mult dispărută. Un aspect, ignorat sau bagatelizat de multiculturalişti, este acela că învăţământul public e românesc, pentru că, în conformitate cu recensământul din 2011, s‑au declarat români 16.792.900 de persoane, reprezentând 88,9% din populaţia României. Formând imensa majoritate a cetăţenilor acestei ţări, oare românii nu au dreptul la o educaţie identitară, fiind şi principalii finanţatori, din taxe şi impozite, ai şcolii publice? Dacă identitatea naţională a dispărut în România, atunci nu s‑ar impune scoaterea adjectivului „naţional“ din titulatura Ministerului Educaţiei, acest adjectiv putând fi considerat anacronic şi generator de atitudini extremiste?
Situaţia este cu atât mai gravă cu cât se profilează o ruptură între instituţiile statului şi şcoală. Astfel, în timp ce titulatura instituţiilor statului exprimă identitatea naţională, iar jurămintele preşedintelui şi miniştrilor sunt legate de poporul român şi de respectarea Constituţiei, în timp ce valoarea supremă a Armatei Române, SRI şi a celorlalte instituţii legate de apărarea naţională este patriotismul, şcoala promovează multiculturalismul şi ignoră total identitatea naţională. Este firească şi legală această situaţie? Este normal ca preşedintele, Guvernul, Parlamentul şi instituţiile statului să se afle în slujba poporului român, iar şcoala în slujba multiculturalismului? Să înţelegem că ISE este un fel de stat în stat, iar MEN o instituţie autonomă, separatistă, care nu recunoaşte şi nu respectă Constituţia României? În fapt, viziunea autorilor noului curriculum se dovedeşte a fi antinaţională, discriminatorie faţă de imensa majoritate a cetăţenilor acestei ţări şi în răspăr cu prevederile Constituţiei şi ale LEN.
Planul‑cadru şi programele reprezintă proiectul educaţional al României de mâine. După cum a fost creionat profilul dezirabil al absolventului, după cum arată noul curriculum, vom avea un cetăţean fără identitate şi orizont cultural, un cetăţean, în schimb, bine îndoctrinat cu dogmele multiculturalismului, gata să respecte orice dacă ţine de diversitate, chiar dacă despre sine nu ştie mai nimic, în afară de faptul că are interese personale şi trebuie să‑şi respecte propriile valori şi pe cele ale grupului din care se întâmplă să facă parte. Dacă un astfel de profil este dezirabil pentru unii politruci ai corectitudinii politice, mă îndoiesc că acesta este tentant pentru societatea românească de astăzi, oricât ar fi ea de dezinteresată de viitor. Proiectul omului de mâine nu poate fi acela al ignorantului multiculturalist, plin de complexe de superioritate. De fapt, cetăţeanul fără identitate naţională ori cu identităţi multiple este un profil indezirabil în epoca turbulenţelor şi incertitudinii.
După ce în 2016 a fost aprobat un plan‑cadru pentru gimnaziu prin care au fost introduse abuziv noi discipline, precum Gândire critică şi drepturile copilului (clasa a V‑a) şi Educaţie interculturală (clasa a VI‑a), discipline care nu servesc dezvoltării competenţelor civice ale elevilor şi nu sunt relevante pentru educaţia acestora, în prezent au fost supuse unei dezbateri formale noile programe, venite cu o întârziere de peste o jumătate de an, acestea fiind, cum era de aşteptat, gândite exclusiv din perspectivă multiculturalistă, având menirea „să stimuleze asumarea multiculturalităţii şi multiperspectivităţii“ şi să formeze „mecanisme intelectuale care să prevină orice forme de naţionalism“. Introducerea unor noi discipline şi noi programe, servind unei îndoctrinări multiculturaliste camuflate, nu poate fi aplaudată. În primul rând, importanţa unei discipline este dată de relevanţa pe care o are în formarea personalităţii elevului, de impactul în plan educaţional. Nu toate disciplinele sunt egal importante şi nu ar trebui să existe mai multe discipline abordând aceeaşi problematică, acelaşi spaţiu al educaţiei. Nu văd de ce am multiplica disciplinele pentru un singur domeniu, de ce am fragmenta inutil cunoaşterea, mai ales în condiţiile unui buget de timp limitat. Apoi, dacă misiunea şcolii este să educe şi să instruiască, de ce sunt introduse, în condiţiile unor restricţii asupra bugetului de timp, discipline urmărind îndoctrinarea şi controlul gândirii? Nu ştim să existe discipline socio‑umane purtând numele de multiculturalism şi drepturile copilului. Şi atunci, ce caută acestea în aria „Om şi societate“? Unde vor fi găsiţi profesorii pentru a le preda? Ideologiile, activiştii şi îndoctrinarea sunt una, educaţia şi disciplinele socioumane cu totul altceva. Din acest punct de vedere, noul curriculum lasă impresia că este realizat de activiştii lui Ceauşescu de la „Ştefan Gheorghiu“, reconvertiţi la marxismul cultural şi la alte „isme“ aşa‑zis progresiste.
Planul‑cadru şi programele sunt documente oficiale emise de MEN. Prin aceste documente, MEN, ca reprezentant al statului, transmite idealul educaţional, ideologia statului, sistemul său de valori, memoria şi identitatea sa. Un stat naţional care promovează multiculturalismul îşi neagă propria identitate. Este cel puţin ciudat ca ideologia multiculturalismului să fie promovată de un stat naţional, în timp ce identitatea naţională este ignorată. Anul 2016 a fost unul al asaltului corectitudinii politice asupra Educaţiei, anul construirii omului nou, al mankurtizării. A introduce pe furiş marxismul cultural în învăţământul public, după ce marxism‑leninismul a fost experimentat o jumătate de secol şi a fost condamnat în 2006, reprezintă un scandal de proporţii, peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Să înţelegem că marxism‑leninismul a fost totalitar şi nociv, în timp ce neomarxismul reprezintă o culme a democraţiei? De ce este înlocuit internaţionalismul proletar stalinist cu multiculturalismul? Nu ar trebui să vedem cine îşi asumă introducerea pe furiş a ideologiei corectitudinii politice în gimnaziu? Nu analfabetismul funcţional, înfloritor după două decenii de reforme, ci implementarea corectitudinii politice şi edificarea omului nou par a fi grijile mari ale ISE şi MEN.
Atleţii marxismului cultural au reuşit să intre cu tăvălugul corectitudinii politice în învăţământul public, care a devenit unul ideologizat şi ideologizant. Până şi o analiză sumară a planului‑cadru şi a programelor poate releva acest lucru. Revoluţia culturală, începută cu învăţământul primar, continuă acum la gimnaziu, colectivizarea ideologică urmând să se încheie cu liceul. Este drept, nu s‑a reuşit introducerea educaţiei sexuale din faşă, dar iată că a fost impusă gândirea critică a Şcolii de la Frankfurt la clasa a V‑a! În aceste condiţii, care mai este menirea învăţământului public? Să formeze un european de nicăieri, analfabet funcţional, anarhist creativ, bine îndoctrinat cu ideologia corectitudinii politice? Un om nou, de secol XXI? Până la urmă, să fie neomarxism cât cuprinde, dacă o cer interesele unor propagandişti şi activişti de tip nou, dar s‑o ştim şi noi!
Generaţia clasei zero este prima generaţie a reformei învăţă­mântului primar, având privilegiul de a fi generaţia fără manuale şi singura generaţie din istoria învăţământului românesc care n‑a avut abecedare în clasa I! Această generaţie, care trebuie să suporte noua ideologizare, are mari şanse ca la toamnă să înceapă şcoala fără manuale, pentru că noile programe pentru clasa a V‑a au avut o mare întârziere, fostul ministru Mircea Dumitru având alte priorităţi decât acelea legate de reforma curriculară. Dar lipsa manualelor este cea mai mică problemă, faţă de cum arată noul curriculum care urmează să fie aplicat.
Introducerea unor noi discipline în planul‑cadru, derivate din utopia totalitară a Şcolii de la Frankfurt, înseamnă introducerea marxismului cultural în învăţământul public.
În afară de faptul că nu putem vorbi de reformarea şi modernizarea şcolii prin intermediul unei ideologii totalitare, trebuie să avem în vedere pericolele reprezentate de această ideologie, propusă de ISE pentru îndoctrinarea timpurie a noilor generaţii. Poate nu ar trebui să trecem cu uşurinţă peste avertismentul lui Leszek Kołakowski, care arăta că filosofii Şcolii de la Frankfurt au „creat iluzia că prin condamnarea «reificării», a valorii de schimb, a culturii comercializate şi a scientismului ei ofereau ceva în loc, când de fapt nu ofereau mai mult decât nostalgia unei elite după cultura precapitalistă. Stăruind întruna asupra nebuloasei perspective a unei evadări universale din civilizaţia prezentului, ei au încurajat în mod involuntar o atitudine de protest lipsit de discernământ şi distructiv“ (Leszek Kołakowski, Principalele curente ale mar­xis­mului. Prăbuşirea, vol. III, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 308). Servind pe pâine ideologia Şcolii de la Frankfurt, nu cred că educaţia elevilor va avea de câştigat de pe urma negaţiei şi ambiguităţii acestui neomarxism, intrat în disoluţie şi paralizie. Este absurd că teoria critică a Şcolii de la Frankfurt a ajuns să se studieze încă din clasa a V‑a, situaţie pe care nu o întâlnim nici în Coreea de Nord. Teoria critică nu este legată, cum ar părea la o primă vedere, de ştiinţă, operaţiile gândirii, de spiritul critic sau de „nebunia de a gândi cu mintea ta“, de care vorbea recent domnul Gabriel Liiceanu. Această teorie, care a fost elaborată în 1937 de către Max Horkheimer, unul dintre reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt, s‑a dovedit plină de ambiguităţi, afirmând, în esenţă, că „civilizaţia era incurabil bolnavă şi necesita nu o reformă parţială, ci o transformare radicală“ (ibidem, p. 271) şi condamnând, după model marxist, omenirea la fericire. Kołakowski arăta că „predicţiile lui Horkheimer se mărginesc la generalităţi răsuflate: fericirea şi libertatea universale, omul care va deveni propriul stăpân, abolirea profitului şi a exploatării (…), că «totul» trebuie schimbat, că nu poate fi vorba de reformarea societăţii, ci de transformarea ei, nu însă şi cum urmează să fie făcut acest lucru sau ce anume va fi pus în locul societăţii actuale“ (ibidem, pp. 279‑280). În esenţă, teoria critică, care face furori în rândul unor pedagogi de la noi, nu este altceva decât „o formă parţială de marxism, care nu înlocuieşte prin nimic componentele abandonate ale acestuia“ (ibidem, p. 280). Altfel spus, am regresat ideologic, de la măreţul marxism‑leninism, la decadentul neomarxism cultural. Practic, unii doresc să reformeze şcoala cu marxismul de acum un secol, aplicat cu o fervoare ideologică, pe care nu am mai întâlnit‑o decât la Kim Jong‑il, tatăl actualului despot nord‑coreean, care recomanda ca ideile Ciuce să fie studiate cu maximă sârguinţă, pentru ca toţi să se „pătrundă de ele până în măduva oaselor“ (Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 131).
În ceea ce priveşte Educaţia interculturală de la clasa a VI‑a, chiar trecând peste caracterul ei ideologic, aceasta este impropriu plasată la gimnaziu, în primul rând pentru că, la vârsta de 12‑13 ani, elevii nu au un orizont cultural care să le permită fructificarea eficientă a potenţialului formativ pretins de acest tip de educaţie, cursurile trebuind să abordeze predominant aspectele legate de obiceiuri şi tradiţii. Nu mai vorbim de utilitatea şi relevanţa acestei discipline. Multiculturalismul poate fi o ideologie minunată în societăţile multiculturale, dar nu este acceptabil ca această ideologie să devină filosofia noului curriculum şi să fie promovată agresiv prin învăţământul obligatoriu al statului naţional român. În acelaşi timp, nu putem ignora faptul că multiculturalismul este ideologia care îşi propune integrarea şi obţine în practică segregarea, fiind mai degrabă un apartheid al dezvoltării separate a culturilor.
O educaţie în spiritul cunoaşterii şi respectării diversităţii se realizează în mod firesc şi autentic de către Istorie, pe tot parcursul studierii ei. Oare nu Istoria abordează trecutul şi specificul tuturor comunităţilor etno‑lingvistice şi religioase de la noi şi din întreaga lume? Nu ea abordează, în mod amplu, diversitatea şi alteritatea, fiind o adevărată ştiinţă a cunoaşterii „celuilalt“? Şi atunci, pentru ce mai inventăm discipline cu iz ideologic, fără identitate academică, fără utilitate, care cel mult detaliază unele dintre aspectele abordate în cadrul Istoriei? Căuzaşii multiculturalismului au destule pârghii şi fonduri la îndemână pentru a‑şi atinge obiectivele, nefiind necesar să impună acum politizarea sectar‑ideologică a învăţământului public, de parcă ne‑am întoarce la învăţământul politic ceauşist. Totuşi, care este relevanţa pentru elevii români a acestei educaţii interculturale? Este România stat multicultural şi multirasial? Avem probleme cu integrarea „culturală“? Nu ştim să ne comportăm, există intoleranţă? De ce minorităţile din statul român nu provoacă războaie civile sau atentate, oare nu pentru că ele au fost excelent integrate şi beneficiază de toate drepturile legitime? Şi chiar această integrare reuşită la noi nu ar putea fi luată drept model de către statele occidentale care promovează de o jumătate de secol multiculturalismul, ajungând doar să enclavizeze minorităţile, să practice un segregaţionism dezastruos, în numele unei integrări rămase în continuare iluzorii? Prioritatea statului român este formarea conştiinţei istorice şi identitare a cetăţenilor săi. Nu are sens să inventăm noi şi noi discipline, când competenţele acestora pot fi atinse în mod firesc în cadrul Istoriei, o disciplină a culturii generale, prin excelenţă pluri‑, inter‑ şi transdisciplinară.
În condiţiile adoptării noului curriculum, nu vedem cum analfabetismul funcţional, rodul a două decenii de reforme, poate fi eradicat prin implementarea dogmelor corectitudinii politice. Asistăm practic la o nouă mankurtizare, la o nouă tentativă de formare a omului nou, elevii fiind îndoctrinaţi de timpuriu cu ideologia marxismului cultural. În această operă de inginerie socială, Istoria, Limba română şi nou inventata Educaţie socială au ajuns să fie instrumentate ideologic. Noul curriculum pentru gimnaziu este rupt de realitatea şcolii, aduce îndoctrinarea politică în învăţământul public, eludează componenta identitară şi vine cu o mare întârziere. Ar fi fost de dorit un nou curriculum, pentru gimnaziu şi liceu, temeinic regândit, mai ales că au fost făcute suficiente observaţii şi propuneri pentru necesarele revizuiri.
Acest curriculum, prin riscurile şi ameninţările pe care le aduce, ar trebui prorogat. Prin Cântarea Diversităţii şi formarea unui om nou, cu o conştiinţă multiculturală înaintată, un cetăţean de nădejde al patriei fără identitate şi istorie, se va ajunge la alienarea identitară a noilor generaţii, la edificarea unui nou totalitarism. De aceea, a impune autoritar şi arbitrar un curriculum unanim criticat, disfuncţional, puternic ideologizat, pentru a fi implementat orbeşte, reprezintă un risc major pentru educaţie, securitatea naţională şi viitorul acestei ţări.
Prof. Constantin TOADER