Mircea DUȚU, profesor universitar
În cadrul procesului de desăvârșire a constituirii statului național unitar român inaugurat prin actele de autodeterminare din 1918 – de la Chișinău (27 martie/9 aprilie), Cernăuți (15/28 noiembrie) și Alba-Iulia (18 noiembrie/1 decembrie) – și finalizat prin adoptarea, la 29 martie 1923, a Constituției României Mari, recunoașterea lor internațională s-a înscris în contextul general al încheierii păcii, stabilirii consecințelor războiului și instaurării noilor baze politico-juridice ale reconstrucției ordinii europene și internaționale. Dincolo de actul de drept internațional în sine aceasta a generat o primă prezență semnificativă pe scena internațională, o experiență politico-diplomatică deosebită și, prin consecințele juridice și instituționale, a permis ulterior o participare deplină și implicare activă a statului român în cooperarea regională și la viața internațională.
Din perspectiva celor 100 de ani de la Conferința de pace de la Paris din 1919-1920 și semnarea tratatelor „sistemului Versailles“ care au dat expresie juridică hotărârilor sale (cu Germania, de la Versailles, din 28 iunie 1919, cu Austria, de la Saint-Germain, din 10 septembrie 1919, cu Bulgaria, de la Neuilly-sur-Seine, din 17 noiembrie 1919, cu Ungaria, de la Trianon, din 4 iunie 1920, și cu Turcia, de la Sèvres, din 10 august 1920), cunoașterea adevăratelor și perenelor lor semnificații, și cu atât mai mult prin prismă românească, rămâne o prioritate. A fost vorba atunci, fapt unic în istoria diplomației, nu numai de a rezolva problemele inerente încheierii „marelui război“, pentru prima dată devenit mondial, ci mai ales de o „lucrare pentru viitor“ prin „organizarea păcii prin drept“, instituirea unei noi ordini europene și internaționale întemeiate pe principiul naționalităților și dreptul popoarelor de a dispune în mod liber de propriul destin ori inaugurarea unei noi etape în dezvoltarea dreptului internațional, ca drept al păcii și cooperării interstatale, iar în mod special pentru noi, românii, de consfințirea fruntariilor țării reîntregite. Fundamentele, valorile și principiile enunțate și consacrate astfel și atunci au continuat să marcheze viața internațională, îmbogățindu-și conținutul prin majorele impulsuri primite după cea de-a doua conflagrație mondială, mai ales prin crearea Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) și a sistemului său instituțional și adoptarea Cartei sale (1945), baza dreptului internațional contemporan, evoluțiile ulterioare ori după 1990 pe calea impunerii globalizării și prin consolidarea construcției europene, reprezentând astăzi o moștenire comună, valorificată în interes general. Din păcate însă, și la un secol de la evenimentele istorico-juridice concrete aniversate, surprinderea deplină și rostirea deschisă a marilor adevăruri și progrese politico-juridice care s-au exprimat și înregistrat atunci riscă a fi, din nou, amânată, după unii dacă s-ar putea sine die, de turbulențele intenționat provocate și politicianist întreținute pe temele esențiale de atunci.
Spiritul păcii prin drept nu a reușit să potolească nici în o sută de ani patimile revanșarde care iau noi forme de manifestare, precum megaplanul ungar de dezvoltare economică a regiunilor cu minoritate maghiară desprinse din imperiu în 1918 și aflate astăzi în componența altor state suverane ori contestărilor propagandistice resuscitate în context aniversar.
- Trianon, 4 iunie 1920: un tratat pentru eternitate. Semnat vineri, 4 iunie 1920, la Versailles – Marele Trianon, Tratatul de pace cu Ungaria a fost încheiat de 23 de state: de o parte, Ungaria, iar, de cealaltă parte, 11 state din Europa (Puterile Aliate și Asociate, printre care România și cele trei state noi – Polonia, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-Croato-Sloven), precum și 12 țări extra-europene (S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama și Siam). Din partea României a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și Nicolae Titulescu, fost ministru, iar din partea Ungariei de Ágost Benárd, ministrul Muncii și Ocrotirilor Sociale și Alfréd Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar.
Pentru istoria faptelor concrete, cronicarul francez al timpului consemna, cu valoare de memento:
„În galeria «Cotelle» a Marelui Trianon de la Versailles, vineri 4 iunie 1920 s-a semnat pacea între Puterile Antantei Aliate și Asociate și Ungaria.
La orele 16.30 delegația franceză, alcătuită din Alexandre Millerand, președintele Consiliului, ministrul afacerilor externe, Frédéric François-Marsal, ministrul finanțelor, Paul Louis Isaac de Auguste, ministrul comerțului și industriei, Jules Cambon, ambasadorul Franței, George-Maurice Paléologue, secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe, este însoțită de reprezentanți ai principalilor noștri aliați – ambasadorul Statelor Unite ale Americii, Wallace, ambasadorul Marii Britanii, Villiers, reprezentanți ai Italiei și Japoniei și alți 12 din partea puterilor aliate și asociate (Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, Statul Sârbo-Croato-Sloven, Siam și Cehoslovacia).
Aceste puteri «mari» și «mici» îl invită pe domnul Gaston (Auguste) de Benard, ministrul muncii și securității sociale, și pe domnul Alfréd Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar să semneze Tratatul. Urmează delegații României, Cantacuzino și Titulescu, demni și mândri totodată de actul pe care urmează a-l semna. Tânărul rege al Greciei, Prințul de Udine, lordul Derby, mareșalul Foch, generalul Franchet d’Espèrey, fost comandant suprem al Armatei Orientului, prefectul din Seine-et-Oise, Auguste Chaleil, primarul din Versailles, Henri Saint- Mleux, participă la ceremonia care durează exact 17 minute: este ceremonia de semnare a unui tratat de pace care a durat cel mai puțin.
Două companii de geniu acordă onorurile militare. Se servește un prânz, cu șampanie. Se respectă cu strictețe ordinea. Comisarul de poliție al orașului Versailles consemna în raportul său diurn: «Ieri după amiază, cu ocazia semnării Tratatului de pace cu Ungaria, nici un incident de ordine publică nu a avut loc la Versailles, de la Picardie la Trianon, cu ocazia ceremoniei oficiale».
Ca și în cazul Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, presa locală nu pare atât de interesată față de acest al patrulea tratat de pace, cel de la Trianon, mai ales dacă comparăm cu ce s-a întâmplat în urma tratatelor de la Versailles și de la Saint-Germain, precum în fața a ceva normal, cuvenit de la sine.
Presa națională relatează mai pe larg despre acest tratat de pace. Le Temps îl semnalează cu un comentariu precis și adecvat. L’Illustration reproduce noua hartă a Ungariei și adaugă că, mulțumită acestui tratat, ia sfârșit dominația a mai puțin de 10 milioane de maghiari asupra 20 milioane de alogeni. La acesta se adaugă o tendință clară de a critica, în numele republicanismului și progresismului francez, spiritul reacționar al nobililor maghiari habsburgici. Este o caracteristică antiaristocrată a opiniei publice franceze sensibilă odată cu Conferința de pace și deja perceptibilă față de germani și mai ales față de prusaci, dar și, prin ricoșeu, de Budapesta.“
Tratatul de la Trianon a fost ratificat de legislativul român, la 17 august (Senatul) și la 26 august 1920 (Adunarea Deputaților); Parlamentul Ungariei l-a ratificat la 14 noiembrie 1920; instrumentele de ratificare au fost depuse la Paris, de guvernul român, la 4 septembrie 1920, iar de guvernul ungar, la 23 martie 1921; a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce în prealabil fusese ratificat și de alte state semnatare. Tratatul proclamă în Preambul încetarea existenței Austro-Ungariei și recunoaște, prin art. 73, Ungaria, ca stat independent, devenit astfel în istoria sa și național; stipula că, odată cu intrarea sa în vigoare, încetează starea de război și Puterile Aliate și Asociate pot stabili relații oficiale cu noul stat. Tot ca o premieră, frontierele interne ale unui stat multinațional deveneau granițe internaționale, recunoscute ca atare și care datează astfel de un secol. Dacă în România și celelalte state succesoare efectele acestuia erau considerate drepte și legitime, în Ungaria, atât în planul elitelor, cât și în cel al opiniei publice au fost promovate cu obstinație două obiective proclamate de interes național absolut: condamnarea „infamului tratat“ și sprijinirea maghiarilor din afara frontierelor naționale.
Materialul integral poate fi citit in numarul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
