TRIANON dreptul popoarelor la autodeterminare

11

Ioan SCURTU, profesor universitar

În fața celor 1.228 delegați prezenți în ziua de 1 decembrie 1918 în sala Casinei Militare din Alba-Iulia, Vasile Goldiș a rostit discursul „solemn și festiv“, din care cităm: „Zămislit din necesitatea Imperiului Roman de a-și așeza o santinelă puternică în Carpații sud-estici și coborâșurile lor împotriva semințiilor barbare de la miazănoapte și răsărit, care amenințau cultura umană, creată prin geniul latin, neamul românesc de la început și până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei santinele credincioase: loviturile dușmane și statornica răbdare. Bogată și fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârșitelor seminții, care orbite de strălucirea Romei de aur, se gonesc întrecându-se sub fermecătoarele orașe ale împărăției. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se oprește cu cerbicie la un anumit fuștei pe scara civilizației și năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă“.

După evocarea strămoșilor, Vasile Goldiș s-a referit la formarea poporului român și la primele sale organizații statale: „Creanga tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian își adâncesc rădăcinile prin stânci și văi și roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiți de scutul împărăției și lăsați în grija propriilor puteri, acești orfani romanici acopăr trunchiul vechi tracic și se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc. Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung șir de veacuri călcată în picioare de oarde [hoarde] barbare, națiunea română își pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi sub dominațiuni răzlețe și una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu fluviul larg și luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafața conștiinței umane. Dar când sufletul românesc se trezește din somnu-i de moarte și reînvie ca un soare luminos conștiința de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea, care sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei […] Santinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinității și neîncetatelor lovituri dușmane ea le-a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

După veacuri de ascunziș, așezându- se viscolii cotropitori, națiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unei țărișoare răzimate pe Carpați și cu fețele spre Dunăre […], dar trunchiul cu rădăcina în munții smulși odinioară de eroicii daci rămâne bătut de soarta rea și înlănțuit de un popor năpraznic la fire și pornit spre dominațiune fără cruțare. Fusese cuib de vitejie locul unde ne așezase Traian și zvârcolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesațul hrăpitorilor dușmani, care ne înconjurau de pretutindeni.

Micile țărișoare, care se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureș și Făgăraș, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen dușman al oricărei comunități omenești, zavistia și ura între frați. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: unguri, leși, tătari. Se ridică în urmă semiluna și acum românii sunt sortiți să-și apere cu sângele lor nu numai trupul și pământul, ci și sufletul și credința“.

În continuare, Vasile Goldiș a evocat lupta românilor pentru apărarea ființei proprii, împotriva celor care i-au cotropit teritoriul: „Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia romană, a fost străin și sclav pe pământul său strămoșesc. Iar când după suferinți de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care pășește în fruntea ginților spre lumina desăvârșirii, a sosit și în munții noștri duhul libertății, egalității și frățietății. Când credeam să înviem la libertate prin întocmirile create de lumea nouă, vechii noștri opresori s-au înfrățit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credință și aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munților, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinței noastre au unit Ardealul nostru cu țara ungurească și printr-un constituționalism fals și mincinos ne-au luat libertatea culturii, ne-au desființat politicește, bisericile noastre le-au aservit tendinței lor de opresiune și ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinților noștri.“

Goldiș aprecia că o rază de speranță venea de la sud și est de Carpați, unde se realizase Unirea Principatelor, cucerirea Independenței de stat a României, proclamarea Regatului: „Între acestea priveam cu iubire duioasă la frații noștri de la răsărit, care începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimțirăm obârșia comună și la razele luminii trimise de la apus, conștiința națională săvârși la 1859 unirea Principatelor Române sub bunul și luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură și cele din urmă zale ale lanțului care lega România de Constantinopol și la 10 mai 1881 Carol de Hohenzollern așeză pe capul său coroana de rege al României libere și independente“.

Vorbitorul a remarcat faptul că, pentru românii ardeleni, dualismul austro-ungar încheiat în 1867 a însemnat o întețire a opresiunii. Din 1914, sute și mii de români au fost siliți să-și verse sângele în Războiul Mondial, pentru o cauză care nu era a lor. „Noi însă ne făceam datoria de cetățeni ai Ungariei și supuși ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelungata noastră răbdare și credința noastră pentru «patrie și tron» în cele din urmă totuși va muia inimile celor puternici și ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putința unei vieți naționale și condițiunile progresului cultural și economic. Așteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se întețește. Opresorii mărturisesc acum pe față că scopul lor este un stat unitar național ungar și că, prin urmare, noi naționalicește trebuie să ne desființăm. A pornit opera de extirpare și războiul mondial, care acum s-a sfârșit, în gândul opresorilor noștri a avut chemarea să încoroneze opul [opera]. Sute de mii de români și-au vărsat și acum sângele lor pentru «patrie și tron», iar «patria și tronul» au târât în temniți și în urgia internării pe părinții și frații acestor luptători; «patria și tronul» au decretat moartea școalei românești, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericești, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au conceput ruinarea noastră economică, ne-au sugrumat libertatea presei și a cuvântului, «patria și tronul» s-au conjurat împotriva noastră și ne pregăteau mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului și a dreptății. Legea tainică a firii cu necesitatea de fier îndrumă întâmplările omenești pe cărarea civilizației ce duce spre desăvârșire, omenirea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoașterea necesității de a se sintetiza libertatea individuală și libertatea națională într-o unire superioară a societății omenești. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârșirea celor două libertăți: individuale și naționale. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârșită ori pe calea desăvârșirii, în unele dintre aceste state libertatea națională era încătușată. Războiul mondial s-a făcut pentru descătușarea acestei libertăți. Națiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi și condițiuni să se poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepție superioară pe scara civilizațiunii și să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: războiul acesta este războiul pentru liberarea națiunilor, nu de dragul acestor națiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenirii, care numai în chipul acesta e capabilă a păși un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria.“

În opinia lui Goldiș, Antanta dorea libertatea națiunilor, inclusiv a celei române. Iar libertatea românilor aflați sub stăpâniri străine înseamnă unirea cu România: „Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile Aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, frații liberi cu armele. Românii și-au făcut și de data asta datoria lor de sentinelă a civilizației împotriva brutalității.

Materialul integral poate fi citit in numarul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.