În cadrul metodologiei instruirii, definită în sens restrâns, metodele didactice ocupă o poziţie prioritară confirmată la nivel de supra­sistem şi de subsistem.
La nivel de suprasistem, metodele didactice asigură structura de bază a strategiilor didactice afirmate pe termen mediu şi lung în contextul deschis al procesului de învăţământ, organizat pe trepte şi discipline de învăţământ. În această perspectivă, strategiile didactice preiau deseori denumirea metodei didactice de bază, fiind fixate în practica instruirii sub diferite formule: strategia instruirii prin conversaţie euristică, strategia instruirii prin problematizare, strategia instruirii programate, strategia instruirii prin algoritmizare etc.
La nivel de subsistem, metodele didactice, promovate de profesor în contextul spaţio-temporal concret al unei activităţi de instruire (lecţie etc.), special pentru eficientizarea învăţării elevilor, integrează în structura lor de acţiune, operaţiile care tind să fie automatizate, în calitate de procedee didactice şi instrumentele, implicate în realizarea procedeelor şi a metodelor didactice în calitate de mijloace didactice.
Expansiunea „metodelor didactice“, preluate aproape necondiţionat din zona altor ştiinţe socio-umane sau domenii de activitate (psihologie, comunicare, management, politică etc.) solicită: a) redefinirea metodelor didactice din perspectivă specifică pedagogiei (în calitate de ştiinţă socio-umană care are ca obiect de cercetare specific activitatea de educaţie şi de instruire/ca principal subsistem al activităţii de educaţie); b) clasificarea metodelor didactice pe baza unui criteriu pedagogic unitar, coerent şi consecvent din punct de vedere logic şi epistemologic; c) identificarea metodelor didactice de bază, utilizate pe larg la scara procesului de învăţământ, în general şi în special, în cadrul unor trepte şi discipline de învăţământ.
Metodele didactice, din perspectivă specifică pedagogiei, definesc calea de acţiune propusă de profesor clasei de elevi special pentru îndeplinirea obiectivelor concrete ale activităţii de referinţă (lecţie etc.), elaborate prin operaţionalizarea obiectivelor specifice ale modulului de studiu, capitolului, temei etc. Calitatea potenţială a unei metode didactice, de cale de acţiune, este validată efectiv în momentul în care aceasta este preluată efectiv de clasa de elevi, la nivel de resursă de învăţare/autoînvăţare efecientă. Reuşita sa, ca şi cale eficientă de învăţare/autoînvăţare, este susţinută prin procedeele didactice utilizate pe parcursul unor secvenţe didactice, integrate în structura acţiunii la nivel de operaţii subordonate, automatizate sau care tind să fie automatizate.
Multitudinea metodelor didactice, afirmate în istoria învăţământului, valorificate, în prezent, în spiritul paradigmei curriculumului, solicită o clasificare riguroasă pe baza unui criteriu specific pedagogic – tipul de acţiune predominant propus. În această perspectivă, putem identifica patru categorii de metode didactice, integrate în sistemul modern al metodelor didactice, utilizate în contextul deschis al procesului de învăţământ: a) metode didactice în care predomină acţiunea de comunicare: orală (expozitivă, interogativă) – scrisă – cu sine); b) metode didactice în care predomină acţiunea de cercetare  directă – indirectă; c) metode didactice în care predomină acţiunea practică reală – simulată; d) metode didactice în care predomină acţiunea de raţionalizare a instruirii (prin algoritmizare, programare, programare a asistată de calculator).
În contextul deschis al procesului de învăţământ, în cadrul specific fiecărei trepte de învăţământ sau al unor discipline de învăţământ, la nivelul activităţilor de instruire concrete (lecţii etc.), sunt afirmate mai multe metode didactice de bază, care tind să evolueze şi ca strategii didactice, angajate pe termen mediu şi lung, care integrează în structura lor de funcţionare alte metode didactice, forme de organizare a instruirii, tehnici de evaluare; stiluri manageriale şi didactice etc.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA