La şcoală, interacţionăm frecvent cu mulţi oameni. Cu unii dintre aceştia avem relaţii constante, construim o anumită comuniune psihologică în care ne dorim să ne simţim bine. Uneori însă, comunicarea pare să nu fie suficient de bună, avem sentimentul de insatisfacţie că, oricât ne‑am strădui, nu reuşim să transmitem adecvat ceea ce ne propusesem. Nu mă refer la tranzacţionarea unor informaţii banale, care în obiectivitatea lor să facă o activitate sau alta posibilă, ci la comunicarea profundă care să permită înţelegerea unor fapte în dimensiunea lor autentică. Mă gândesc la intenţia de a forma atitudini de bunăvoinţă şi receptivitate, care să‑i poziţioneze pe interlocutori de aceeaşi parte a baricadei, atunci când conferă semnificaţii. Ce împiedică formarea unor legături bune cu unii dintre colegi, cu unii dintre părinţii elevilor – dacă este să luăm în considerare doar raporturile dintre adulţi? De ce în cancelariile şcolare, în pofida faptului că muncesc de mulţi ani împreună, multe dintre cadrele didactice întâmpină dificultăţi în a forma o cultură organizaţională echilibrată, armonioasă? Cum este posibil să se comporte ca şi cum nu se cunosc, nu au observat în timp personalitatea colegilor, standardele lor profesionale, probitatea lor morală? Cum apar suspiciunile, neîncrederea în colegul pe care îl ştim de ani mulţi?
Desigur, în fiecare loc de muncă există o dinamică a relaţiilor interumane, tot la fel cum există o dinamică a relaţiilor şi în viaţa personală. Simpatiile şi antipatiile cresc şi descresc, apropierile şi distanţările vin să răspundă, poate, unor constrângeri de moment. Totuşi, dincolo de aspectele mai mult sau mai puţin conjuncturale, există un fond al stărilor de fapt care se intuieşte a fi mai permisiv sau, dimpotrivă, insinuându‑se mai mereu cu o anume împotrivire. Ce alimentează rezistenţa mută care îi determină pe unii dintre colegi să fie reţinuţi, distanţi în relaţiile lor curente?
Să luăm ca exemplu o situaţie stresantă, în care un părinte solicită imperativ explicaţii privind nota obţinută de copilul său la extemporal, la teză sau la simulare. Profesorul care trebuie cumva să‑i facă pe toţi să înţeleagă, ceea ce ei refuză principial, neacceptând rezultatul unei evaluări, se confruntă cu ceea ce sociologii ar numi ipostaza unui rol încordat. Pe de‑o parte, rolul profesorului este să monitorizeze elevul în procesul de învăţare, dându‑i mesaje de încurajare şi stimulând astfel motivaţia pozitivă a învăţării, pe de altă parte, trebuie să realizeze evaluarea performanţelor şcolare în mod concret, aplicând cu obiectivitate baremul de corectare. Deci, pe de‑o parte, transmite un mesaj de tipul: E bine, curaj, ştiu că poţi!, iar, pe de alta, sugerează implicit prin nota mică pe care o dă că nu e bine, că elevul nu prea poate face faţă cerinţelor formulate, conform aşteptărilor standard ale domeniului. Poate tocmai de aici apar neînţelegerile. Cum un profesor al cărui rol este de a‑l ajuta pe elev să înveţe se află în situaţia de a‑l opri printr‑o notă mică, printr‑o corigenţă să promoveze anul şcolar, să intre în examenul de bacalaureat, să meargă mai departe?
Profesorul diriginte se află cumva la mijloc, în demersul de mediere a unei stări tensionate, care poate degenera în conflict. Prezenţa directorului, invitat şi el să ia la cunoştinţă cazul, complică şi mai mult relaţionarea prin interpunerea unor raporturi de putere care decurg din situarea pe poziţii administrative ierarhic diferite. Poate părea că părintele face o plângere, chiar dacă doar verbală, invocând în faţa şefului ierarhic nemulţumirea sa faţă de prestaţia unui profesor.
Dacă la dialog sunt de faţă şi alţi părinţi, alţi profesori, să zicem în cadrul unei şedinţe cu părinţii, în care sunt discutate rezultatele la evaluare ale elevilor clasei, iar fiecare la rândul său analizează, comparativ cu propria stare, cazul discutat apare riscul să iasă un scandal în toată regula. Dacă toţi cei nemulţumiţi intervin simultan pentru a‑şi exprima emoţiile negative, starea de fapt poate degenera.
Filosoful englez de origine austriacă K. Popper făcea o observaţie cu trimitere la epistemologie, considerând că o teorie ştiinţifică, pentru a‑şi dovedi valabilitatea, trebuie să reziste la confruntarea cu faptele de experienţă, care pot apărea într‑un mod neaşteptat. Dacă teoria face faţă unor aspecte noi de viaţă, la care nu era posibil să fie făcute trimiteri în momentul construirii teoriei, atunci aceasta poate fi luată mai departe în seamă ca fiind una consistentă. Dacă noile fapte de experienţă contrazic rezultatele cercetării, falsifică într‑un fel sau altul concluziile acesteia, atunci teoria trebuie regândită. Există oricând posibilitatea de a ne fi înşelat într‑o anumită privinţă. Popper lasă deschisă calea gândirii critice, singura pe care putem să ne îndepărtăm de erori.
Tot aşa putem să acceptăm prin analogie că se întâmplă şi într‑o organizaţie: soliditatea culturii sale relaţionale rezistă sau nu la confruntarea cu faptele inedite de experienţă. E uşor să crezi că ai o bună raportare colegială, urmărind cu consecvenţă relaţionarea pe bază de respect şi bună înţelegere, dar este dificil de păstrat un comportament corect, de a manifesta atitudini pozitive atunci când ceva din exterior vine cu putere şi înfruntă modul în care erau concepute lucrurile. Comportamentele umane în situaţii atipice sunt de o diversitate căreia nu este uşor să îi faci faţă, oricâtă stăpânire de sine ai crede că ai.
Să fie oare vorba despre ceea ce psihologii consideră că este efectul unui fenomen de proiecţie? Pe linia psihanalizei lui S. Freud, proiecţia este înţeleasă drept o tendinţă de a exterioriza anumite stări psihice, trăiri, frământări din dorinţa de a nu le asuma drept personale şi de a scăpa cumva de ele prin transferul asupra altcuiva. Nu cumva într‑un caz de nemulţumire, cum este acela în care nota mică obţinută de un elev intrigă pe toată lumea, au loc proiecţii ale temerilor interioare profunde? Nu cumva ne raportăm la ceilalţi, nu în mod simplu, direct, ci mijlocit, distorsionat, tributari subiectivităţii noastre? Oare ceea ce considerăm o stare de fapt poate să fie doar o realitate reflectată?
Desigur, fiecare dintre noi îşi poate răspunde într‑un fel sau altul, în funcţie de particularităţile situaţiei concrete, conform cu experienţa sa de viaţă.
Rămâne însă mereu de analizat în ce măsură, indiferent de căile teoretice pe care aflăm prin simpatia faţă de o perspectivă de gândire sau alta, de progresul pe care ni‑l dorim să îl realizăm în înţelegerea cât mai adecvată a ceea ce trăim, pentru că, implicit, ne aflăm şi pe un drum al propriilor proiecţii asupra lumii.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti