Educația nu durează doar o zi

5

4 sus-1Legiferarea zilei de 1 iunie ca zi liberă este tardivă, ca să nu zicem că e fără rost și fără știința realității; ba unii ar putea-o considera o parodie de contribuție la necesara educație. Pe deasupra, în condițiile unei împrejurări tragice la zi – fără tangență cu 1 iunie, însă legate de timpul liber al elevilor –, tema necesită o abordare serioasă, pe măsura gravității nu doar speculate (cum s-ar putea considera), ci întâmplate (cum o arată realitatea).
1 iunie zi liberă este o inutilitate din mai multe motive. Cel mai la-ndemână este acela că liberul ar urma să fie acordat într-o zi care deja este liberă. Venită din Parlament, prevederea legală nu mai găsește pe nimeni în școală, pentru că și așa, tacit și de ani de zile, ziua aceasta a devenit una în care teoretic „nu se fac ore”, ci „activități”, iar practic nu se face nimic, adică „nu se vine la școală”, cu bucuria larg aplicată la noi că astfel mai păcălim autoritatea, „că și așa muncim destul”. De asemenea, legea găsește școala goală din cauză că pur și simplu la data respectivă, practic, nu se mai fac ore. Numai nițel ce trece 1 mai, și elevii, profesorii, părinții o răresc serios cu grija învățăturii și respectarea orarului, pentru că alergatul prin materie face ca manualele (cu lecțiile aferente) să fie epuizate mai repede decât ar fi normal, pentru că vremea banchetelor vine din timp, agențiile de turism și localurile fiind solicitate nu numai pentru absolvenții de liceu, ci și pentru clasele a VIII-a, chiar și pentru a IV-a, precum și pentru că meditațiile private se întețesc. Peste toate se așază, câtuși de puțin neglijabilă, starea vremii, în sensul că numai de mers la școală, de stat în clasă și de făcut drumul înapoi zi de zi, timp de o lună, la 25-30 de grade, nu este.
Un alt motiv pentru care 1 iunie nu-și are rostul ca zi liberă este că Ziua Universală a Drepturilor Copilului este 20 noiembrie, decre­tată ca atare de ONU pentru a marca adoptarea Declarației Drepturilor Copilului, în 1989.
Pe deasupra, decretarea ca zi liberă a datei de 1 iunie nu este normal să se sprijine pe motivația potrivit căreia părinții și copiii câștigă o zi de stat împreună. Este ipocrit și în afara cunoașterii nevoilor educative reale să se considere că educația sporește prin acordarea unei zile fixe, prin lege; altfel zis, educația nu ține numai o zi. În sens larg, o lege (cu atât mai puțin una pe tema educației) nu este normal să fie considerată bună și adoptabilă prin elanul unor vedete TV (chiar dacă li se spune lideri de opinie) și prin Facebook.
O altă zi liberă care anul acesta a prins școala, practic, în vacanță este 20 iunie, lunea de după Rusalii. Sigur, este o sărbătoare de care nu beneficiază doar cei angrenați în lumea școlii, însă poziționarea ei în succesiunea zilelor de școală merită să constituie un reper în judecarea structurii anului școlar. Existența unor zile libere într-o perioadă când și așa nu se mai face școală, diluarea prezenței la ore înainte de terminarea cursurilor, specularea oricărei provocări pentru chiul în toată regula pot fi eliminate prin renunțarea la întinderea anului școlar până în toiul verii. Complexați de acuzații (în fond, adresate cui?) cum că „avem cel mai scurt an școlar”, că profesorii muncesc prea puțin, că tinerii noștri umblă aiurea etc., decidenții tot scurtează vacanța de vară. Hotărâtoare este și neputința (poate dintr-o pregătire limitată în domeniu) a celor cu care e de presupus că se consultă în a găsi modalități adecvate de a face educație și de a transmite învățătură și dincolo de clase și de lecții. Între altele, instituirea vacanței de vară fix de la 1 iunie la 15 septembrie ar contribui în mod real la invocata petrecere a timpului împreună de către părinți și copii. De la 1 la 15 iunie ar fi loc pentru o semnificativă perioadă de „școală altfel”, pentru absolvire, serbări, recuperat manuale, încheiat medii etc., adică pentru ceea ce în prezent se face când școala încă nu s-a încheiat. 1-15 sep­tembrie ar fi timpul pregătirii noului an școlar, cu orar, încadrări, manuale etc. 1 iunie ca primă zi de vacanță și 15 septembrie ca primă zi de școală ar fi de respectat indiferent în ce zi ar cădea, inclusiv ca simbolistică și tradiție.
Subiectul vacanței începute înainte de termen este de abordat și în contextul accidentului rutier grav suferit de un grup de elevi din Iași. Înainte de orice, este de observat că nenorocirea s-a produs la numai două luni de la simplificarea reglementărilor privind organizarea taberelor și excursiilor, reglementări vizând în principal transportul. Măsurile de simplificare au fost luate pe fondul unei frustrări cvasigeneralizate, repetate la tot pasul, țâfnos, acuzator față de așa-zisa birocrație, care cică „nu-ți mai dă voie să ieși din școală, îți cere o mie de aprobări” etc. De fapt, măsurile vizau contracararea „industriei” excursiilor făcute cu te miri ce mijloace de transport, în condiții neadecvate. Acum, în condiții de simplificare, răspunderea organizatorilor nu vizează în niciun fel condițiile tehnice de transport. Or, accidentul în cauză s-a produs în contextul unui transport planificat să fie făcut în timpul școlii, de pe o zi pe alta (pe 16 iunie, pentru un eveniment din 17 iunie), dintr-un capăt în altul al țării, cu un vehicul (microbuz ceva mai mare) bun eventual doar pentru curse în localități și mai ales dintre acelea modificate pentru creșterea capacității, creștere la rândul ei depășită în cazul de față (legal, 24+1 locuri, modificare pentru 29, ocu­pare cu peste 30 de persoane). Pentru că între timp a venit vacanța legală: măsurile privind taberele și excursiile – mai ales transportul – vor rămâne simplificate, pentru a respecta în continuare „cerințele” (interesele, de fapt) ale unui tip de organizatori?
Florin ANTONESCU