27Un scandal răsunător este în curs de desfăşurare la nivelul Uniunii Europene. Cauza o constituie discrepanţa în calitatea produselor alimentare care se desfac în Vestul şi în Estul Europei. În Est, aceleaşi produse sunt inferioare celor din Vest din punctul de vedere al conţinutului şi al calităţii. Diferenţa este o realitate pe care, probabil, mulţi dintre noi am observat-o în diverse situaţii. Produse curente, alimente, băuturi etc., au altă calitate în Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Germania, Italia etc. decât în Slovacia, România, Bulgaria, Estonia etc. Am constatat-o, o dată în plus, frecventând, o vreme, un supermarket dintr-o zonă centrală a Parisului, în care am întâlnit o altfel de ofertă, atât în diversitatea, abundentă, a produselor, cât şi în calitatea superioară (sau „mai superioară“,  cum ar zice cutare om politic) a acestora în comparaţie cu ce se desface la noi sub acelaşi acoperiş. Diferenţa este, uneori, flagrantă şi poate fi văzută în multe ţări din Europa de Nord, Centrală şi de Vest în raport cu ţările din Est. Este un fapt incontestabil că în ţările estice lanţurile de hipermarketuri pun la vânzare produse de calitate inferioară faţă de cele din restul Europei. Aceleaşi mărci, aceleaşi branduri, dar altă calitate. Şi, deşi calitatea diferă, preţurile sunt similare, dacă nu chiar mai mari în Est decât în Vest. Calitatea nu se referă numai la gust, ci şi la compoziţie. Se pare că gustul poate fi realizat şi fără suportul materiilor constitutive ale produsului, pe care noi, naivii, le credeam obligatorii.
Vorbind de compoziţie, şi nu neapărat de gust (cu toate că şi aici sunt diferenţe notabile), discuţia devine foarte gravă. Din cauză că folosesc ingredientele necesare în doze minime, ori chiar renunţă la ele, şi fac uz, prevalent, de elemente inferioare, producătorii echilibrează totul prin surogate, substanţe chimice, E-uri nenumărate, care reproduc culoarea, gustul, mirosul, consistenţa, structura, textura produsului aşa cum bănuim noi că ar trebui să fie. Riscurile sunt imense pentru sănătate. Unele dintre aceste ingrediente şi produse sunt toxice, ca o otravă care acţionează lent asupra organismului, nocive şi extrem de periculoase pentru consumatori. Pentru toţi consumatorii, fie că sunt adulţi, bătrâni ori copii.
Probabil că există explicaţii economice, legate de preţul de producţie şi de puterea de cumpărare, mai ridicate în Vest, mai scăzute în Est. Dincolo de aceste consideraţii, nu putem să nu ne gândim însă şi la modul în care sunt privite ţările din Est, şi, în special, unele dintre acestea, la percepţia „Europei civilizate“ asupra noastră. Nu putem să nu medităm la o anumită mentalitate, a ţărilor dezvoltate, în raport cu statele estice, foste comuniste (dar nu aceeaşi faţă de toate), o mentalitate rezistentă în faţa timpului, impermeabilă, deseori, în faţa principiilor şi valorilor europene. Argumentele economice împreună cu această mentalitate constituie formula perfectă pentru o atare abordare. Tradusă în termenii Uniunii Europene şi în limbajul valorilor elementare ale civilizaţiei, ea poartă mai multe nume: segregare, discriminare, abuz, înşelătorie.
Calitatea diferită, uneori flagrant diferită, a mărfurilor puse la vânzare pe rafturile hipermarket-urilor – hale uriaşe, nesfârşite, care au rolul de a vinde, de a vinde mult, tot, fără oprire, populaţiei înfometate, însetate, îndoctrinate şi manipulate de ideologia perversă a consumerismului – confirmă, încă odată, faptul că Uniunea Europeană este compusă din ţări de mâna întâi, ţări de mâna a doua, a treia şi aşa mai departe. Se ridică o întrebare legitimă, mai mult sau mai puţin retorică: noi în care categorie ne înscriem? Conform legilor economiei bazate pe cerere şi ofertă, ţările de mâna întâi trebuie să consume produse de mâna întâi, iar cele de mâna a doua, a treia sau a patra, produse din categoriile corespunzătoare categoriei lor. Ei bine, se pare că în aceste categorii intră, cu prioritate, ţările din Est, cărora încă li se aplică, acuzator şi justiţiar, ştampila – nici măcar aici în mod egal –, de ţări foste comuniste. În viziunea unor state care nu au cunoscut tragediile stalinismului şi ale comunismului, fostele membre ale lagărului de Est trebuie să poarte mereu stigmatul în cauză – imprimat ca un fier roşu în identitatea, prezentul şi viitorul lor –, să rămână etern blamabile şi vulnerabile pentru o istorie pe care nu ele au ales-o, să plătească moralmente în faţa Europei şi a democraţiei pentru o ideologie care le-a aruncat în totalitarism şi dictatură o jumătate de secol, pentru un regim care le-a fost impus prin genocid şi teroare. Mai ales, în cazul unora dintre ele. Revenind la discriminarea prin produse de calitate şi produse inferioare, la clasificarea cinică a ţărilor şi a cetăţenilor lor, în desfăşurarea acestor politici comerciale, nu contează nimic: argumentele de corectitudine politică şi economică, principiile şi morala, valorile fundamentale, drepturile omului, drepturile copilului etc. Ceva totuşi contează: banii şi profitul. Restul e propagandă, înfăşurată frumos în ambalajul sclipitor al frazeologiei europene.
Se pare că celebrul principiu din distopia orwelliană: „All animals are equal, but some animals are more equal than others“ funcţionează, la nivel neoficial, şi în UE în diverse forme: „Toate ţările Uniunii Europene au acelaşi statut, dar unele ţări sunt de mâna întâi, altele, de mâna a doua,  iar altele, de mâna a treia sau a patra.“ ori: „Toţi cetăţenii Uniunii Europene sunt egali, dar unii cetăţeni sunt mai egali decât alţii.“ Şi toate acestea se întâmplă sub auspiciile ironice ale sloganului „Unitate în diversitate“ şi ale unor concepte şi principii precum: umanism, egalitate, echitate, respect, şanse egale şi aşa mai departe. Dar poate că şi aceste valori şi principii au conţinuturi, ingrediente şi calităţi diferite, în funcţie de fiecare ţară în parte.
Să nu care cumva să-şi închipuie cineva că sesizările ar fi pornit de la niscaiva parlamentari sau europarlamentari români. Nici vorbă! Scandalul a fost declanşat de nemulţumirea şi iritarea unor europarlamentari cehi şi slovaci. În ceea ce ne priveşte, pe frontul celor care ne reprezintă la Bruxelles, este, în general, tăcere. Iar, încât este despre a noastră persoană ca popor (parafrazându-l pe Budai-Deleanu), toleranţa proverbială care ne defineşte ne ajută să înghiţim orice, la propriu şi la figurat. Dar mai ales la propriu, de această dată. Avem de toate, suntem „neam blagoslovit“, cum zice Arghezi, cu toate roadele unui pământ mănos şi ale unei ţări bogate: „Unde sapă sapa locul, / sare din pământ norocul“, spune poetul şi inventariază minunile care ne-au fost hărăzite cu toptanul de Pronie. Ca noi nici măcar să le putem culege şi să ne bucurăm de ele… Fermierii noştri au ajuns să arunce produsele acestei mărinimoase mane cereşti ori să le lase să se irosească numai să nu le dea pe degeaba. Mai nimic din darurile acestui pământ nu se află în rafturile hipermaketurilor, care ne momesc cu abundenţa lor nesfârşită, cu ofertele şi generozitatea lor inepuizabile. Totul sau aproape totul vine din afară, importat la preţuri mici, ambalat frumos şi înşelător, deseori scump şi prost din perspectiva calităţii, nociv, uneori, din aceea a conţinutului. Am ajuns piaţă de desfacere pentru mărfurile proaste ale lumii.
Ştim bine acest lucru, îl constatăm de fiecare dată când ne întoarcem acasă, bucuroşi de a avea mult (reflex istoric şi psihologic din Vremea Penuriei?), cu coşul doldora de produse din hipermarketurile sau din supermarketurile care au împânzit centrul, cartierele, bulevardele, străzile, străduţele şi ulicioarele desfundate ale periferiei. Ştim, dar acceptăm şi, cel mult, ne lamentăm, aducându-ne aminte cum era cutare produs în comunism ori cum erau merele româneşti mai anţărţ. Încă suntem inhibaţi de tot ce vine din afară, încă ne uităm la Occident cu infatigabilă şi nenegociabilă preţuire apriorică, iar la cei care vin de acolo – care, nici ei, nu sunt, toţi şi întotdeauna, de cea mai bună calitate –, cu o admiraţie necondiţionată, vecină cu slugărnicia. Avem mentalitatea provinciei faţă de centru, a ţării care trebuie să rămână veşnic supusă, a populaţiei de rangul doi faţă de cea sau cele de rangul unu. Istoria are, cu certitudine, un cuvânt greu de spus aici, la capitolul cauze, resorturi şi frustrări. Secolele de existenţă sub dominaţia unor imperii ne-au modelat mentalitatea, ne-au plămădit o forma mentis specifică, în sensul acceptării tacite, a toleranţei infinite, a mersului în vârful picioarelor şi a vorbitului în şoaptă ca nu cumva să se supere cei mari. Poate că şi acest tip de înţelegere a existenţei, şi aceste atitudini se înscriu în „strategiile de supravieţuire“ ale noastre, de care vorbea, mai demult, academicianul Maliţa. Cert este că, aşa cum bine observa poetul, Providenţa a fost foarte darnică în ceea ce ne priveşte. Ne-a dat totul sau aproape totul. Totuşi, când a fost vorba să pună în Cornul Abundenţei, pe care urma să-l reverse asupra noastră, şi demnitate, ei bine, aici a fost ceva mai parcimonioasă.
 Sorin Ivan