„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce avem de-a crește de acum înainte. Eu las lumea ce merge deja ca să meargă cum îi place dumisale, misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea dintâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ține cum ține la el însuși.“ (Mihai Eminescu)

La 132 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu, există încă suficiente piste ale retoricii sale puțin exploatate. Deși Eminescu a rămas în conștiința românilor înainte de toate ca poetul nostru național, avem motive să credem că el poate fi privit și ca un valoros pedagog, dacă se valorifică mai mult articolele sale publicistice pe teme de educație, cultură și învățământ, notele de revizor școlar sau manuscrisele publicate și adunate în lucrări tematice, constituind prețiosul său tezaur pedagogic, rod al unei munci făcute cu dedicație, pricepere și bună-credință, într-un cu­vânt, profesionalism. În exegezele sale, criticul G. Călinescu aprecia că anul 1875, în care Eminescu este numit de către Maiorescu revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, „reprezintă în istoria învățământului rural înainte de Haret, cel mai ridicat nivel al conștiinței naționale“.

Istoria literară a creat un model al lui Eminescu, transmis din generație în generație, care însă nu reflectă întru totul complexitatea personalității și a operei sale. Chiar dacă temporar, Eminescu a fost profesor sau revizor școlar, ipostaze pe care le evocăm în special în rândurile de față, rapoartele, procesele-verbale, adresele sau articolele sale publicistice pe teme de educație, cultură și învățământ relevă o experiență consistentă în materie de educație/învățământ. Actualitatea observațiilor sale despre școală este de necontestat și considerăm nimerit să aducem, azi, în atenție o parte din reflecțiile sale pedagogice, investigând mai multe scrieri ale lui Eminescu sau despre Eminescu, în încercarea de a descoperi potențiale dimensiuni mentorale, aplicabile în pregătirea și formarea noastră ca profesori.

Este știut că „specificul unei formări pedagogice, fie că este inițială sau con­tinuă, nu este de a reflecta la ceea ce trebuie făcut, nici la ceea ce vom face, ci la ceea ce cineva a făcut“, afirmă Jean Houssaye, în lucrarea Quinze pedagogues, leur influence aujourd’hui. Raportarea la un intelectual și gânditor de frunte, cum a fost Eminescu, nu poate fi decât în beneficiul excelenței noastre profesionale. Ne vom dedica studierii unui model ideal de profesionalism în spațiul autohton, în­­dreptându-ne atenția, mai ales, spre ceea ce se poate percepe ca exercitarea unei profesii de vocație. Considerăm că o reîntoarcere spre valori, spre definirea identității noastre naționale și spirituale, nu poate fi decât în favoarea progresului unui învățământ de calitate, fără a neglija nicio clipă contextul contemporan al secolului XXI. Pentru a realiza activitatea educațională, profesorul are nevoie nu doar de cunoștințe și competențe, des­criptibile în termeni de standarde profesionale (dimensiunea instrumental-normativă), ci și de atitudini, valori, etos, spirit reflexiv. Toate aceste virtuți/calități sunt, așa cum spunea Seneca, precum frunzele, care nu pot înverzi de la sine, ci le trebuie o creangă de care să se prindă și din care să-și tragă hrana.

Din acest motiv, pornim de la premisa că în conturarea specificității mentoratului profesional românesc este nevoie, întâi de toate, de identificarea unor modele naționale, culturale și pedagogice în scopul promovării acestora pentru analiza reflexivă a practicilor reale. Numai în acest fel, credem noi, putem integra cu succes politicile europene de inserție profesională, altoind pe ramura gândirii naționale viziunea europeană, urmând atât un parcurs diacronic, cât și sincronic.

Argumentul principal al articolului îl constituie identificarea unui model de formare profesională, certificat de timp, care are la bază principii pedagogice, judecăți de valoare, valabile, ieri și azi, pentru profesia nobilă de cadru didactic, știut fiind că fără știința de a crea corpul didactic necesar (Mihai Eminescu), re­­forma învățământului nu este posibilă.

Așadar, ce a făcut Eminescu pentru școala românească? Cum a slujit-o? Ce este relevant azi din scrierile sale pedagogice? Ce principii? Ce experiențe? Ce performanțe? Cum se justifică/explică competența sa în domeniul educației?

Formarea intelectuală

Înainte de a ne angaja într-o discuție asupra experiențelor și considerațiilor lui Eminescu despre școală, ni se pare im­por­tant a ne opri puțin asupra per­forman­ței formării intelectuale eminesciene.

Copilăria petrecută la Ipotești a avut o puternică influență în formarea sa. Tatăl poetului, cu rang de căminar, era om cu carte, care vorbea și scria în limba germană. Acesta avea o bibliotecă bo­­gată, în care alături de vechi cronici se găseau în traducere românească opere clasice din Voltaire, Marmontel, Lamartine, Molière etc. De îndată ce va deprinde litera cărților, viitorul poet va fi nedespărțit de căr­țile casei părintești. Totodată, atras de farmecul naturii din satul Ipotești, copilul cutreiera câmpiile și pă­durile, poposind adesea prin casele sătenilor, unde bătrânii îi povesteau vechi legende sau basme și snoave ale ținutului, îi cântau doine și cântece bă­­trânești, dezvoltând în conștiința sa dragostea pentru folclor, pentru popor și pentru patrie. Această libertate pe care a cunoscut-o pe deplin în vremea copilăriei sale îl va caracteriza de-a lungul întregii vieți.

Începuturile școlare se regăsesc la școli aflate peste graniță. Documentele păstrate atestă că Eminescu a urmat clasele primare, a III-a și a IV-a, la National Hauptschule din Cernăuți, apoi a fost înscris de către tatăl său la Obergymna­sium. El absolvă două clase gimnaziale (clasa I și clasa a II-a), apoi se reîntoarce la Cernăuți, având statutul de „privatist“/persoană care își face studiile în particular și susține doar examenele. Pregătirea în particular o face în casa profesorului Aron Pumnul, care îl mai găzduise și în timpul claselor primare. Ca îngrijitor al bibliotecii acestuia, Eminescu a avut prilejul să-i citească toate cărțile până la ultimul tom.

De Cernăuți se leagă și primul contact al lui Eminescu cu teatrul. Este vorba de trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, care dădea spectacole acolo și pe care o însoțește ulterior, în calitate de sufleor, în turneul pe care actorii îl fac în Ardeal. Potrivit documentelor, Eminescu ar fi obținut certificatul de clasa a III-a de la gimnaziul catolic din Sibiu. Peregrinările lui Eminescu în compania diferitelor trupe de teatru continuă și mai târziu, el însoțindu-i în turnee în toată țara, în calitate de sufleor și copist, pe actorii lui Iorgu Caragiali sau Mihail Pascaly sau fiind angajat în această calitate cu contract la Teatrul Național din București. Teatrul va constitui de aici înainte o altă sursă importantă de informație literară și formare intelectuală.

Anul 1866 constituie, totodată, pentru Eminescu începutul activității sale literare. Culegerea de versuri Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști, scrisă la moartea lui Aron Pumnul (în 24 ianuarie 1866), conține prima creație publicată a lui Eminescu, intitulată La mormântul lui Aron Pumnul și semnată „Mihai Eminovici, privatist“. De asemenea, poetul o publică în nr. 6 din 25 februarie/9 martie 1866, al revistei Familia din Pesta, poezia De-aș avea…. Conducătorul revistei, Iosif Vulcan, îi schimbă cu acest prilej numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat pentru totdeauna.

Mânat de dorul călătoriilor, Eminescu străbate la pas țara, părăsind Cernăuții definitiv în vara lui 1866, îndreptându-se spre Ardeal, subjugat/anexat la acea dată Imperiului Austro-Ungar. El era dornic de a cunoaște mai îndeaproape viața românilor ardeleni, nepărăsind însă intenția de a-și da examenele liceale. În aceste călătorii prin țară, care se întind până în vara lui 1869, fie pe cont propriu sau în turneele teatrale, Eminescu nu întrerupe niciun moment laborioasa sa muncă/formare intelectuală, dovedindu-se un autodidact. El continuă să citească enorm, atât din literatura română (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade Rădulescu influențând opera de început a creatorului), cât și din cea germană (Schiller, Goethe, Heine etc.); traduce sute de pagini (din Eric Teodor Rötscher, Arta reprezentării dramatice, ori Resignațiune, de Schiller, nuvela Lanțul de aur, după Onkel Adam), adună material pentru poeziile sale, scrie mult, chiar dacă publică doar o mică parte din uriașa sa muncă literară, păstrată în bună parte în manuscrisele de 15.000 de pagini, aflate azi în posesia Academiei Române. Perioada aceasta de peregrinări este deosebit de importantă, fiindcă ia contact cu oamenii din diferite medii ale societății, cu creația folclorică, adunând basme și poezii populare, documente privitoare la istoria și literatura țării. Creațiile sale publicate de Familia (O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, La moartea principelui Știrbei, Junii corupți, Amicului F.I.) sau lucrul la romanul Geniu pustiu și poemul dramatic Mureșan sunt semnificative, confirmând performanța formării sale intelectuale, talentul și avântul creației eminesciene.

Formarea intelectuală a lui Eminescu este și rezultatul studiilor urmate la Universitățile din Viena și Berlin.

Poetul apare înscris oficial ca auditor pentru trei semestre la Universitatea din Viena – semestrul de iarnă 1869-1870; semestrul de iarnă 1871-1872 și semestrul de vară 1872. Urmează asiduu cursurile, luându-și întotdeauna notițe, adunate în celebrele sale caiete.

În afară de cursurile Facultății de Filosofie, el audiază și cursuri de anatomie, de fiziologie, de drept roman, de istoria filosofiei, de filosofia dreptului, economie politică, științe financiare și administrative, de drept internațional, de filologie romanică, științe social-politice. Frecventează cursuri de medicină legală și asistă la disecții. În caietele sale din această perioadă se regăsesc însemnări de fizică, mecanică, ecuații fizice și matematice, dovedind curiozitatea sa fără limite, care îl face să încerce să-și însușească cât mai mult din ceea ce produsese gândirea omenească până la el, în cele mai variate domenii.

În această perioadă vieneză, Eminescu l-a avut coleg pe Slavici, care în operele sale memorialistice evocă setea nepotolită de cunoaștere a poetului: „Nu e ramură de știință, pentru care el n-avea, cum zicea, o «particulară slăbiciune», și când se-nfigea vreodată în vreo chestiune, citea un întreg șir de cărți privitoare la ea“. Eminescu era dedicat sălii de lectură a bibliotecii universității, dar studia și cărți pe care și le cumpăra de la anticariate și pe care apoi le recomanda prietenilor; era la zi cu noutățile consultând revistele de specialitate, dorind să aibă o perspectivă culturală vastă. În tot acest timp își trimitea creațiile la revista Convorbiri literare pentru a fi publicate (Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt-Frumos din lacrimă, Mortua est!, Înger de pază, Noaptea). Caracteristic pentru poet a fost și faptul că în această perioadă nu s-a înstrăinat nicio clipă de evenimentele din țară, dovadă fiind activitatea pe care o desfășoară pentru sărbătoarea de la Putna, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii, în 1870.

de Mihaela STANCIU – profesor

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021