La 5 iunie 2020 s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga (1871-1940), marele istoric și simbol național, reprezentant major al culturii românești moderne.

Devenit încă din timpul vieții sale reperul prin excelență al gândirii istorice, Nicolae Iorga a fost în același timp „apostolul neamului“ și marele „bătrân al nației sale“, lup­ta lui pentru realizarea unității naționale românești fiind exprimată într-o viziune profundă și consistentă a rădăcinilor, evoluției și stării prezente a națiunii române. Încununată la 1918, această luptă avea să se transforme în ultimele două decenii de viață ale istoricului combatant într-una pentru consolidarea și apoi pentru apărarea acestei unități, de unde și efortul constant depus de savant mai ales în această perioadă pentru articularea respectivei viziuni definite de el însuși în Doctrina naționalistă (1922) ca „realism organic“. Cursul despre Originea formelor vieții contemporane (1934) ar fi fost la fel de neconceput în lipsa unei concepții despre instituțiile sociale, ca și cele despre Evoluția ideii de libertate (1928) și Dezvoltarea imperialismului contemporan (1940) în lipsa unei concepții despre realizarea libertății înseși în istorie ca idee politică fundamentală a statului național ori prelegerea despre Istoricul Constituției românești (1922) fără a cunoaște deja Ce a fost și ce este Constituția României (1938) sau despre Originile și originalitatea dreptului popular românesc (1934) în absența unei doctrine juridice propriu-zise. Altfel însă, precum opera propriu-zis istorică a lui Nicolae Iorga, toate aceste concepții nu au făcut până acum decât în mod sporadic obiectul unor investigații românești specifice științelor sociologice, politice și juridice, iar opera marelui savant este încă departe de a constitui în România și pentru aceste științe un reper precum (încă?) în cazul științelor istorice. Considerăm astfel că marcarea împlinirii unui secol și jumătate de la nașterea lui Nicolae Iorga constituie ocazia potrivită pentru inițierea unui program de cercetare consacrat lecturii sistematice a operei sale și valorificarea ideilor aferente care să evidențieze deopotrivă articularea și actualitatea concepției lui Nicolae Iorga despre social, politic și juridic. Un pas în această direcție, circumscris contextului publicistic de exprimare, încercăm a face prin relevarea unora din contribuțiile savantului istoric la revizuirea constituțională din 1923 ce se constituie, în multe privințe, ­într-un veritabil „legat“, deopotrivă, pentru istorie și drept.

1. Unificarea constituțională reprezenta prima etapă și punea bazele de drept ale noului proces de unificare legislativă, ca o continuare naturală și absolut necesară a operei desăvârșite la 1 decembrie 1918. Ea pornea de la adevărul, și se justifica prin semnificațiile sale, potrivit căruia legile pozitive sunt o concretizare a conștiinței de drept a unei națiuni, iar una unitară întrunită în cadrul aceluiași stat nu poate avea decât o singură percepere, reprezentare, exprimare și raportare asupra legii. Marea dilemă a modului de înfăptuire practică a acestui imperativ a fost tranșată, în cele din urmă, după multe frământări, în special prin extinderea legislației civile din Vechiul Regat în Basarabia (1928), Bucovina (1938) și Ardeal (1943). O atare măsură își avea profunde justificări. Este adevărat, ca și codurile de la 1864, Constituția din 1866 era o „haină de împrumut“, dar una liber adoptată; în plus, toate legiuirile majore ale statului român modern fuseseră preluate de la națiuni latine, cu o mentalitate foarte apropiată de a noastră, iar așezământul legislativ fondator s-a încadrat în viața țării prin larga contribuție a ju­­risprudenței și a științei românești. Dimpotrivă, legiuirile din provinciile eliberate și alipite în 1918 au luat ființă și s-au înrădăcinat fără vreo contribuție din partea populației românești majoritare; ele au fost edictate de stăpâniri străine, în continuarea tradițiilor lor și prin extinderea legislației statelor spre întreg teritoriul dominat. Desigur, unificarea legislației era o prioritate absolută, diversitatea ei constituind un obstacol apreciabil în calea dezvoltării normale a vieții naționale în cadrul hotarelor lărgite. Viața țării nu putea fi fragmentată în provincii, ea se cerea a fi trăită într-un singur ritm de la Nistru până la Tisa și Dunăre, fără barierele unor sisteme de drept deosebite și chiar dispersate. Din această perspectivă a unificării juridice prin extindere, pornind de la trunchiul legal fasonat liber în Vechea țară, și în privința legii fundamentale s-a optat pentru o revizuire prin adaptare la noile realități ale țării, asimilare a progresului juridic și sporire a coerenței așezământului constituțional instituit la 1866.

Pentru a se reține și poziția și asimila contribuția teritoriilor reunite s-a procedat la elaborarea, publicarea și dezbaterea a patru anteproiecte de revizuire care, deși aparent exprimau viziuni de partide, anvergura lor regională exprima un atare deziderat [aparținând PNL (D. Ioanițescu), lui R. Boilă de la Cluj (apropiat perspectivei Partidului Național Român), Partidului Țărănesc (redactat de basarabeanul C. Stere) și prof. C. Berariu de la Universitatea din Cernăuți (pentru poziția bucovineană)].

Astfel rezultat, proiectul Constituției României Mari a fost dezbătut în cele două camere ale Parlamentului, întru­nite în Constituantă de revizuire a legii fundamentale în ședințele din februarie-martie 1923, intrând în vigoare la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. Deputatul Nicolae Iorga a participat activ la lucrările Camerei, formulând opinii, comentarii și propuneri de redactare a anumitor articole. Dintre problemele importante în rezolvarea cărora contribuția marelui istoric a fost semnificativă, am selectat punctele sale de vedere asupra caracterelor statului român, succesiunea la tron și statutul proprietății private (cu precizarea că re­­feririle noastre au ca sursă documentară volumul Constituțiunea României din 1923. Adnotări cu desbateri parlamentare și jurisprudențe de A. Lascarov-Moldovan și Sergiu D. Ionescu, Editura Curierul Judiciar, București, 1925).

2. Nicolae Iorga și caracterul național unitar al statului român. Articolul 1 al Constituției din 1923 potrivit căruia Regatul României este un Stat național unitar și indivizibil am putea spune că este integral, ca inspirație ideatică și acțiune parlamentară concretă, datorită lui Nicolae Iorga. Într-adevăr, așa cum rezultă din dezbaterile Constituantei, ideile istoricului au fost invocate frecvent în susținerea textului constituțional, iar intervențiile deputatului au fost hotărâtoare în anumite privințe. Dacă vechiul text al Constituției din 1866 („Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat indivizibil“) se mărginea, așadar, la a consacra numai caracterul indivizibil al statului român, în „cea de-a treia nouă redacți­une“ a sa, la cererea „faptelor istorice“, cum se arăta în Raportul Senatului, se adăuga cuvântul unitar „pentru a se accentua mai mult unitatea politică a tuturor românilor și a se condamna orice preocupațiune de federalism și regionalism“. Raportul prezentat Camerei asupra aceluiași art. 1 sublinia, la rândul său, că „s-au suprimat cuvintele «cu tot teritoriu cuprins», pentru considerațiunea că cuvintele ce le preced «Regatul României», forma un guvernământ sub care e desemnat Statul Român, cuprinde deja ideia de națiune și teritoriu, ceea ce face să fie de prisos cuvintele suprimate“. Era o tendință generală, după model francez, a se consacra constituțional forma de stat unitar, centralizat, mai ales în situația specială a statelor reîntregite sau constituite în urma prăbușirii marilor imperii, spre a evita tentațiile centrifuge și favoriza sedimentarea noilor comunități politico-naționale aferente epocii. Concepțiile individualiste depășite asupra construcției statale ca alipire de domenii senioriale erau înlocuite de viziunea națiunii organice dătătoare de stat și impunerea sa avea nevoie de garanții constituționale corespunzătoare ferme și explicite. Asemenea evoluții teoretice și ale practicilor constituționale își găseau la noi corespondențe, argumente și ilustrări majore mai ales în tezele istoricului N. Iorga asupra statalității românești.

Nu întâmplător, de exemplu, în cu­vântul său asupra proiectului art. 1 al noii legi fundamentale, deputatul N. Bălănescu, după ce emitea concluzia „Stat unitar și național este caracterizarea fundamentală a noii noastre Constituții“, ținea să-și inaugureze seria argumentelor și expunerea unui mers istoric constituțional în acest sens cu afirmația: „În trecutul nostru, și mă raportez la învățătura trasă din arătările marelui nostru profesor N. Iorga, dacă n-am găsit reguli constituționale alcătuite cum a fost Magna Charta a poporului englez, cum istoricul ne spune încă la 1330, noi am avut stat unitar, a toată țara românească la Argeș, pe un teritoriu determinat, cu domni stăpânitori, cu plenitudine de drepturi după forma imperiului roman, cârmuind cu boieri, boiernași și țărani, care cu toții alegeau pe juzi ca aceștia să aleagă pe urmă cu toții pe voievozi“. Din perspectiva acestor „romanii populare“, „în trăsătură caracteristică a țării acesteia“ era percepută întreaga evoluție a statalității românești, care a „menținut ne­­contenit teritoriul acestei țări neatins“, a asigurat o autonomie în raport cu diverșii dominatori și a hrănit experiențele de guvernare moderne ce au condus, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, la deschiderea europeană și asimilarea, într-o simbioză proprie, a datelor sale fundamentale. Aceeași înrâurire a concepției lui Iorga despre constituționalismul nostru modern transpare și în aprecieri asupra primei noastre legi fundamentale din 1866, de genul: „Dacă într-adevăr această haină constituțională a fost cam largă, fiindcă nu era croită după nevoile noastre imediate și, fiindcă nu era ieșită din frământările și din datele noastre, totuși această Constituție, tocmai fiindcă a fost larg croită ne-a permis nouă să ne dezvoltăm în voie și să ajungem ce suntem astăzi“. Nu i-au lipsit însă nici „dispozițiuni care privesc viața națională și Statul național“, enumerându-se în acest sens cele „privitoare la păstrarea teritoriului român neacaparat de străini, apărarea terenului să rămână pentru îm­­proprietărirea țăranilor, pentru împropri­etăririle succesive necesare pentru înzestrarea păturii țărănești, cea mai puternică pârghie de rezistență națională“. Sunt străvezii în această ultimă privință și considerațiile lui Vintilă Brătianu cum că „sub regimul ei (al Constituției de la 1866 – n.n.) am putut trece de la România Mică la cea Mare“ și că nu se putea uita că „o constituție se aplică unui stat; că statul modern este național sau nu este“.

de Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021