Ieșirea furioasă într-o unitate de învățământ a cuiva a produs cunoscuta ușurare mediatică de moment („avem subiect”), tradiționala prudență a autorităților de resort și mereu practicata anchetă post factum. Intrarea în unitate – adică în sistemul educațional, ca salariat – a persoanei furioase nu rezultă să fi constituit pentru cineva sursă de subiect, motiv de prudență, obiect de anchetă. De interes (dacă nu și folositoare) ar fi fost informația dacă este vorba despre un cadru didactic, deci despre cineva calificat, cu studii de specialitate, inclusiv psihopedagogice, sau despre cineva angajat în chip de cadru didactic, deci necalificat, fără pricepere la treaba care i s-a dat de făcut. Scurt spus, ar fi fost de văzut cum a ajuns și cum de e ținut la catedră cineva de felul acesta.
 Semnificativ este că incidentul poate servi drept ilustrare (e drept, de o anumită factură) a permanent căutatei raportări a școlii, cu tot ce se face în ea și în legătură cu ea, la viața reală, cea din jur, de care copilul de azi se va lovi când va deveni absolventul, cetățeanul și – asta se cere cel mai mult – angajatul de mâine. S-a petrecut într-o gră­diniță – de subliniat că rurală, viața arătând cu mult dinainte de vremea actuală că grădinița din sat e o anexă nu doar administrativă a școlii, ci și ca înca­drare, amenajare, legalitate, atenție. La zi, în ten­dințe și drept semn al emancipării grație accesului la tehnologie și servicii este felul de a face educație al persoanei furioase. Sigur, câteva secunde de film răspândite în multe locuri nu pot singure să dea sentință, ci doar să provoace impresii, păreri. Una este că perso­najul din film, căruia i se spune educa­toare și care e considerat per­soana furioasă, aduce cu sine în spațiul și în actul educațional vorbe, forme de adresare, atitudini chiar din viață, poate de acasă, poate din anturaj și le varsă pe copiii de care e răspunzătoare. „Pune stop”, „În secunda doi” sunt expresii care – iată – pătrund la pre­pri­mar de la nivel de expuneri, sesiuni și adresări chiar academice (dar nefor­malizate), pătrund din me­diul publicitar și din subtitrări ce se deru­lează nu doar la telenovele. De asemenea, construcții precum „Dacă ai văzut cine a răspuns la întrebare și tu faci pe prostul, asta se pedep­sește!”, „Cine a stat la masă? (…) La mizeria care e acolo, un porc!”, „Unde îți e locul?” dovedesc nu numai agresarea limbii române, ci și o chintesență valorificată de participare la mobilități în proiecte, la prezentări de produse și – n-ar fi hazardat să se creadă – la vreun training. Din viața reală, perso­najul persoanei furioase transpune în activitatea la clasă și firescul cotidian al educației de parc, de plajă, de manevrat căruțul printre rafturi de hiper­market. Este educația pe care se poate vedea și auzi cotidian că o fac mamele care vor și să-și țină copiii din scurt și să-i crească atent, și să le lase libertate, „dar nu asta care e azi”. Sunt mamele mereu vigi­lente pe tușa locului de joacă, de unde se exprimă mai ales prin comenzi cu nuanță civic-restrictivă și moralizator-punitivă și în general dovedind voluntarism, amiciție și țâfnă la un loc, mame cu atenția distribuită între supravegherea corectitu­dinii purtării în colectiv a celor mici, dozarea efortului lor la joacă, telefonul dintr-o mână, țigara din cealaltă și colocviul ad-hoc – de exemplu – despre concedii și cumpărături. Nu-i mai puțin adevărat că atitudinea educațională a persoanei filmate când era furioasă poate să însemne adu­cerea din realitatea vieții și a unor sugestii atitu­dinale reprezentându-i pe tații care vor să se știe că la ei „nu ține cu d-astea care le bagă-n cap acum, că să lași după el, că bătaia nu-i bună”.
Dincolo de speculații și de asocieri mai mult sau mai puțin căutate, persoana filmată ca furioasă pe preșcolari poate în definitiv să-și poarte în clasă și în relația cu copiii propriile limitări și supărări, propria descumpănire printre ofertele vieții mate­riale de fiecare zi, propria lipsă de timp, de bani și de împlinire a dorințelor; bovarismul le mai joacă uneori și feste celor care-l trăiesc și parcă mai ales în mediul profesional-educațional.
Tot din realitatea vieții vine în unitatea de învățământ – a venit, la propriu – și reacția consta­tatoare, îndreptățit revoltată. Este o reacție înscrisă tot în tendințe, pe deasupra cu încurajare norma­tivă popularizată la zi. Calea urmată a fost a filmării (cu telefonul), larg și divers accesată și încurajată în lumea școlii. Ba – din câte s-a transmis mediatic – inclusiv dinspre autoritatea județeană în dome­niul școlar a reieșit că aceasta s-a pronunțat în sensul că, dacă nu există filmare, nu are cum să ia în seamă sesizarea. Poate în realitate să nu fi sunat așa condiția, adică să nu fi fost tocmai autoritatea cea care să ignore că există cale reglementată de adresare a unei sesizări, de preluare, înregistrare, rezolvare, răspuns – prin înscris devenit document, și nu pe bază de „filmuleț”. În orice caz, fără a diminua sau deturna sensul vorbelor și gesturilor inacceptabile în general, nu doar în legătură cu educația și învățătura, este de observat – de asemenea, ca însușire din viața la zi – că (și) în cazul de față s-a concretizat preluarea legislației privind drepturile elevilor (copii, aici) în spiritul ei intens promovat, acela de atenție permanentă îndreptată asupra celor angajați astăzi să facă educație, să cultive talente, să faciliteze creativitate și – cu prudență și dozaj – să transmită ceva pur și simplu bun de învățat.
Florin ANTONESCU