Care mai este destinul satului românesc actual? Iată o întrebare dintre cele mai spinoase dacă avem în vedere toate condiţionările şi vitregiile ultimului veac, marcat tragic de două conflagraţii mondiale, de dramatice schimbări de regimuri politice, de seceta şi foametea imediat postbelice, de odiseea cooperativizării agriculturii, de vremea „cotelor” împovărătoare şi de complexa restituire a pământurilor, neîncheiată încă după un sfert de veac de lupte fratricide, procese şi ilegalităţi flagrante.
Generaţiile vârstnice de ţărani s-au stins natural, iar urmaşii lor – prinşi în hora industrializării din epoca totalitară – n-au apucat să-şi cristalizeze instincte sănătoase de proprietate, trezindu-se la Revoluţie nici ţărani veritabili, nici orăşeni, o populaţie răvăşită, dezorientată, alienată. ~ntr-un sens vădit regresiv, satele au scăzut ca potenţial economico-social şi demografic până la depopulare, sărăcia s-a accentuat, iar migraţia a căpătat o altă direcţie: nu spre oraşe, ci peste hotare. Efectivele şcolare rurale s-au împuţinat constant şi era cât se poate de firesc să se comaseze şi să se închidă unităţi de învăţământ. Primarii comunelor noastre se zbuciumă mult, vorbesc toată ziua despre proiecte cu fonduri europene, asfaltează şi pietruiesc, visează frumos la utilităţi urbane şi chiar susţin, cu mari dificultăţi, câte o echipă de fotbal. N-au însă pârghii adecvate pentru a garanta calitatea apei potabile şi nici cantităţi îndestulătoare pentru comunitate, nici calitatea hranei cetăţenilor, nici a mediului şi nici igiena individuală şi colectivă. Sistemele de canalizare sunt abia la început, iar sărăcia locuitorilor sugrumă ideile îndrăzneţe. Infrastructura rurală este cum este, dar a invoca mereu grelele moşteniri nu mai este productiv. Au trecut 24 de ani de libertate politico-ideologică şi de democraţie, românii au aşteptat mai mult de la aceşti ani, iar dezamăgirile lor sunt uriaşe. Încotro merge satul românesc? ~n plan educaţional, conceptul generos al egalizării de şanse este deocamdată o ficţiune. ~ntre şcoala urbană şi şcoala rurală se află o distanţă apăsătoare. Prima lovitură semnificativă a venit în 1990, când mii de cadre didactice calificate au părăsit fără regrete şcolile săteşti şi s-au fixat în oraşe. De aici a început mişcarea de recul, accentuată apoi de dinamica personalului didactic prin concursurile de titularizare şi alte oportunităţi profesionale ori familiale. Satul a fost văduvit de cei mai buni profesori prin logica cercului vicios: fiind sărac, nu atrage oamenii de valoare, deci standardele de educaţie n-au cum să crească; inerţia naşte inerţie.
~n schimb, satul s-a dovedit cel mai bun „câmp” pentru exerciţii politicianiste, pentru campanii electorale ciclice aducătoare de voturi. Sărăcia locuitorilor, competenţa lor politică aproximativă, influenţa liderilor locali au fost factorii decisivi ai intoxicărilor şi manipulărilor de toate felurile. La Pungeşti, locul în care s-a constituit de mai multe luni tabăra de rezistenţă împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică, şi-au făcut apariţia în câteva rânduri echipe de politicieni ahtiaţi după capital politic pe fondul nemulţumirilor populare. Europarlamentari notorii şi parlamentari autohtoni au găsit nimerit să ţină isonul ţăranilor pungeşteni, solidarizându-se patetic şi condamnând vehement câinoşenia guvernului. Iată un film-clişeu, pe care clasa politică îl exersează mereu, ca într-un joc sisific. Alţi actori, aceeaşi piesă!
Cum bunăstarea rămâne un concept nebulos la ţară, pensiile fiind foarte mici şi salariile puţine, iar taxele şi impozitele nesemnificative pentru bugetul local, se poate lesne intui condiţia şcolii pe fondul austerităţii generale. Manageri mai mult sau mai puţin iscusiţi, sensibili la cântecul „sirenelor” politice, gestionând clădiri învechite ori rău recondiţionate, cu personal didactic inegal şi… navetist, cu elevi săraci şi părinţi fără un orizont existenţial clar (fie disponibilizaţi, fie şomeri ieşiţi din evidenţe, fiinţe ale nimănui), încearcă măcar să menţină corabia şcolii pe linia de plutire. Criteriile riguroase de perfecţionare sunt greu de aplicat la sate; rezultatele la teste periodice, la simulări şi la evaluările naţionale, prezenţa la olimpiade şi la alte concursuri ale calendarului MEN atestă vulnerabilităţi serioase ale şcolilor rurale şi decalaje calitative inacceptabile. „Complexul” satului este puternic atât la elevi, cât şi la cadre didactice şi conferă şcolilor un statut subaltern. ~n mitologia apocrifă a cancelariilor s-au impus demult judecăţi de valoare depreciative de genul „elev de la ţară” sau „profesor de sat”, născute fiesc şi vehiculate cotidian în comunicarea colocvială.
Societatea românească se urbanizează galopant, iar spaţiul rustic – mitizat prin lira poeţilor şi fixat memorabil în ficţiunile romaneşti – îşi restrânge aria, ca într-o implozie lentă şi ineluctabilă. Satul lui Blaga, născător de veşnicie, a căzut sub zodia timpului istoric şi lasă impresia că şi-a istovit resursele.
După mulţi ani de peregrinări prin sate ca ziarist şi apoi ca inspector şcolar, am ajuns la încheierea azi că lumea satului nu va mai fi niciodată ceea ce a fost, după cum şi lumea românească în ansamblu se modifică şi-şi redefineşte rosturile în acest zbuciumat început de mileniu.
Satul românesc este în criză profundă şi-şi aşteaptă moşierii providenţiali şi ţăranii sfătoşi care să-i schimbe destinul.
Teodor PRACSIU