Olimpiadele şcolare ar trebui să fie cele mai promovate, respectate şi valorizate concursuri şcolare organizate sub egida MEN. În principiu, toţi elevii pot participa la concursuri şcolare. Cu sau fără girul ministerului, s-au inventat sute de întreceri, multe fiind cu taxă, situaţie care le asigură elevilor, din start, diplome şi medalii strălucitoare, dar care nu valorează mai mult decât praful de pe tobă. Ele oferă participanţilor iluzia succesului! Adevărata reuşită este doar cea financiară a organizatorilor acestor genuri de concursuri.
Promovând ideile de competiţie corectă şi performanţă, olimpiadele şcolare sunt adevăratele concursuri de excelenţă adresate elevilor cu aptitudini, înclinaţii şi interese deosebite.
Olimpiadele nu pot fi concursuri de masă. Olimpicul este elevul care, având premisele menţionate mai sus, are şansa de a fi descoperit şi pregătit de către un profesor dedicat meseriei sale. Chiar dacă elevul are predispoziţia genetică spre studiu şi este curios să ştie cât mai multe, îi place competiţia şi doreşte să-şi testeze limitele, are nevoie şi de profesorul care ştie şi poate să-l îndrume spre descoperirea informaţiilor necesare, spre stimularea aptitudinilor intelectuale şi a competenţelor cerute pentru rezolvarea probelor de concurs.
Elevul olimpic îşi asumă mai multe responsabilităţi decât colegii săi de generaţie pentru că se reprezintă atât pe sine, cât şi profesorul, şcoala, iar în fericitul caz al calificării la faza naţională, judeţul. Pentru aceasta munceşte suplimentar, îşi reorganizează timpul zilnic, renunţă la multe alte activităţi cu riscul afectării relaţiilor sale sociale, învaţă să-şi dozeze efortul, îşi dezvoltă disciplina învăţării, pune accent pe răbdare, voinţă, perseverenţă, profunzime, reflecţie, creativitate. El trece dincolo de cultura de suprafaţă, înlocuind conformismul mental şi comportamental cu efortul cognitiv. Foarte important este sprijinul din partea familiei şi colegilor.
Profesorul ştie să-l îndrume atât pentru succes, cât şi pentru acceptarea unui eventual eşec. Oboseala şi stresul, inevitabile odată cu dezvoltarea eforturilor şi apropierea datei concursului, sunt gestionate pas cu pas pentru a-l aduce pe elev în starea de a înţelege rostul competiţiei în viaţa lui.
Încrederea în sine, spiritul competitiv, motivaţia, gândul că munca sa va fi apreciată şi răsplătită onest sunt factori care pot accelera performanţa intelectuală a olimpicului.
Modul în care sunt organizate olimpiadele a produs an de an nemulţumiri. De exemplu, la olimpiadele umaniste profesorii sunt nemulţumiţi de restricţia numerică impusă de Regulament pentru faza locală: un profesor poate participa cu maximum 10 elevi. Dacă ar avea mai mulţi elevi performanţi, aceştia n-ar putea să-şi testeze competenţele într-o întrecere cu colegii lor din alte şcoli. De altfel, şi pentru faza naţională fiecărui judeţ i se impune un număr de 5 elevi, câte unul pentru fiecare clasă VIII-XII, doar Capitala beneficiind de 15 locuri. De ce, pentru că este de trei ori mai mare decât un judeţ din margine de ţară? Atunci, un judeţ din centrul ţării, care are o populaţie şcolară de trei ori mai mică decât judeţul de margine, de ce primeşte acelaşi număr de locuri ca şi cel din urmă? Evident, restricţiile numerice ţin de subfinanţarea cronică a olimpiadelor. Că doar statul cheltuie banii cu olimpicii, nu-i investeşte! Şi premiile oferite elevilor sunt pur şi simplu jenante! Iar pentru a le asigura participanţilor condiţii decente de cazare, inspectorii-gazdă recurg la tot felul de artificii despre care tânărul ministru, dar vechi funcţionar al instituţiei pe care o conduce acum, pare a nu avea habar.
Nici programarea mai multor olimpiade la aceeaşi dată nu asigură elevilor principiul şanselor egale. Sunt elevi împiedicaţi să-şi testeze cunoştinţele şi competenţele la mai multe discipline. Chiar dacă ar câştiga două-trei olimpiade la faza judeţeană, ar fi obligat să aleagă doar una la naţională.
Prost concepută este şi modalitatea de corectare şi punctare a lucrărilor, la faza naţională existând în permanenţă nemulţumiri şi contestaţii. Totul se face pe fugă, timpul este duşmanul care nu permite o analiză serioasă a lucrărilor. Chiar celebra Metodologie OMECTS 3035/2012 este izvorul multor insatisfacţii. De ce nu se vrea transparenţa totală? De ce nu se recorectează lucrările în prezenţa contestatarului? De ce nu se poate corecta direct pe lucrare sau să i se ataşeze o foaie pe care corectorii să facă aprecieri asupra rezolvării subiectelor? De ce elevii nu pot primi copii după lucrările corectate? Există copiatoare color, scannere şi imprimante, se poate deschide un site dedicat olimpiadei, pe care să fie afişate toate lucrările participanţilor. Elevii vor să ştie unde au greşit, de ce au fost depunctaţi şi cum trebuie rezolvată sarcina de lucru. Este dreptul lor, al tuturor, să vadă cum arată lucrările premiate şi să le compare cu a fiecăruia dintre ei.
Atâta timp cât se vor menţine actualele regulamente şi metodologii, care nu ţin deloc seama că suntem în anul 2014, că generaţia Net a ajuns la standarde şi competenţe neaşteptate în urmă cu un deceniu, elevii depunctaţi vor fi mereu suspicioşi şi îndreptăţiţi să protesteze fiindcă se cred a fi victimele unui sistem netransparent, viciat, care funcţionează pe aranjament şi fraudă.
Dincolo de subiectivismul corectorilor şi de culisele concursului, ar trebui să înţelegem că olimpiada este o întrecere a elevilor de elită, a celor care sunt potenţialul intelectual al României viitoare. A-i obliga pe olimpici să rămână în tiparele vechilor regulamente şi metodologii înseamnă a le sacrifica pasiunea pentru satisfacerea unor interese de grup. Dacă tot se desfăşoară, la nivel naţional, în săptămâna destinată unor „altfel” de activităţi, de ce să nu fie şi olimpiada „altfel”, un adevărat concurs de excelenţă, şi nu de împrejurări?
Prof. Petre BARANGĂ, Şcoala Nr. 25, Timişoara Prof. Rodica BARANGĂ, Şcoala Nr. 27, Timişoara