La fel ca filosofia morală, în special etica virtuții, și domeniul integrității academice este tributar unui vocabular biomedical, care angajează paralelismul dintre organismul psiho-social și cel propriu-zis uman. Visăm la „vindecarea“ sau la „prevenția“ comportamentelor „toxice“, căutăm „diagnostice“ și, apoi, „antidot“ sau eventual „anticorpi“ și ne reprezentăm frauda academică, plagiatul sau alte fe­nomene similare sub forma unor „epidemii“ sau „flageluri“. Pe scurt, binele mo­­ral pare să fie gândit ca o formă de sănătate, în timp ce derapajele sunt văzute ca patologii care au nevoie de un tratament adecvat.

De ce este interesantă această afinitate dintre limbajul eticii și medicină? Din mai multe motive. Însă unul este relevant pentru situația universității contemporane, căci are în vedere implicațiile nevăzute ale analogiei dintre moralitate și sănătate. La prima vedere, aceasta din urmă nu înseamnă nimic altceva decât o ab­sență a bolii, a infirmităților. Însă, de la Hipocrate la OMS, sănătatea a fost înțeleasă mai degrabă în termeni pozitivi decât privativi. Adică nu doar ca o lipsă, ci mai ales ca prezență substanțială, un mod ideal de a fi, așadar – am îndrăzni să spunem chiar – o formă de perfecțiune. Mai exact, ca o stare de bine cuprinzătoa­re și complexă, ce implică evoluția armonioasă a ființei umane. Pe scurt, o stare de înflorire optimală. Acest cuvânt, „în­­florire“, reprezintă, de altfel, o bună cheie de a înțelege semnificația grecescului eudaimonia, termen prin care Aristotel desemna, în Etica Nicomahică, adevărata fericire a ființei umane. Pentru filosoful grec, scopul eticii nu era formularea de interdicții, ci eudaimonia, adică înflorirea, desăvârșirea de sine, dezvoltarea completă a caracterului prin fructificarea înzestrărilor noastre fundamentale.

Din perspectiva analogiei dintre să­nătate și moralitate, miza veritabilă a instrucției etice nu este reprezentată ex­clusiv de preîntâmpinarea acțiunilor greșite, ci de edificarea personalității, șlefuirea spirituală a studenților, modelarea lor morală și civică. Altfel spus, cel mai potrivit model al eticii și integrității acade­mice nu este cel al legalității, al literei legii, ci acela al sănătății, al spiritului critic al ei. Iar din acest punct de vedere, pariul real al integrității nu constă în des­coperirea și sancționarea fraudelor, ci în cultivarea celor mai alese trăsături intelectuale și morale în oamenii tineri, în insuflarea celor mai alese valori de care e capabilă ființa umană. Orizontul eticii și, implicit, al educației este viața bine trăită, adică o existență armonioasă, în acord cu principiile binelui. Urmând analogia de mai sus, o etică redusă la sancțiuni și reguli formale nu ar fi decât echivalentul unei arte a sănătății care se ocupă doar de tratamente și reparații post hoc, dar lipsită de viziunea mai înaltă a bunei funcționări a organismului.

În aceste condiții, ar merita să gândim natura integrității academice la un nivel mai ambițios decât acela al simplei conformități cu un set de reguli birocratice. Adică să cultivăm cu adevărat un model al sănătății morale, nu să rămânem la nivelul unei simple retorici medicale, în spatele căreia se ascunde o viziune pur legalistă, așadar impersonală. De altminteri, dacă ne oprim fie și în trecere la sensul cuvântului integrity în etica de limbă engleză, vom descoperi un sens profund personal, ușor de trecut cu vederea la auzul cuvântului în limba română. În acest sens, Bernard Williams, un celebru etician de la Oxford, care a scris pe îndelete despre acest subiect, definea integritatea ca un tip special de coerență cu sine sau, altfel spus, ca o loialitate față de cele mai adânci angajamente și proiecte existențiale, definitorii pentru viața personală a individului. În acest fel, integritatea devine o formă de integralitate, adică de armonie extinsă între idealurile, motivațiile și acțiunile unei persoane. Altfel spus, să fii integru e totuna cu a fi integral prezent, adică sincer și plenar, în rețeaua de valori și angajamente profunde, ce alcătuiesc identitatea ta morală.

Cum se realizează o astfel de coerență interioară? Cum se construiește un edificiu solid și consistent de valori, motivații și convingeri? Astfel de întrebări mari, atotcuprinzătoare își găsesc răspunsuri pe măsură. Totuși, dacă e să fim expeditivi, răspunsul scurt, ușor de exprimat, dar prea abstract și anevoie de pus în practică este: prin educație civică. Iar aici ne referim la procesul permanent al socializării, care se extinde de la educația pri­mită în grupul primar al familiei, la toată instrucția formală, din care învățământul universitar nu este decât o parte. Există însă și întrebări mai degrabă punctuale, adaptate în funcție de context, care primesc răspunsuri mai directe. Una dintre acestea este: cum contribuie, măcar parțial, orele de Etică și integritate acade­mică la formarea unui individ integru, adică sănătos din punct de vedere moral?

La Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC), unde sunt formați viitori jurnaliști, publicitari și specialiști în comunicare și relații publice, predarea Eticii, a gândirii critice și a integrității aca­demice are la bază două deziderate dife­rite, dar complementare. Pe de o parte, do­­rința de a-i face pe studenți să ­înțeleagă natura valorilor, semnificația adâncă a exigențelor morale și a raporturilor perso­nale complexe care formează țesătura so­cială; pe de altă parte, dorința de a-i familiariza cu instrumente consacrate de decizie etică, adaptate la contexte specifice, de viață, dar mai ales de natură profesională. Ceea ce au în comun aceste două pariuri diferite este credința că, înainte de a se referi la o anumită conduită, etica presupune o formă de reflexivitate. Folosind acest termen, avem în minte dubla semnificație a reflexivității, care se referă și la actul reflecției, deci și al înțelegerii, cât și la ideea de autoreferențialitate, mai exact ideea de raport cu sine al individului. Mai clar exprimat, pentru a face ca valorile să facă parte din viața noastră trebuie să le înțelegem cu adevărat natura și rostul lor. Interiorizarea unor standarde depinde, în parte, de o bună înțelegere prealabilă.

O astfel de înțelegere presupune că miza teoriei se găsește, evident, în afara planului teoretic, dar că nicio formă de excelență practică nu se obține fără un antrenament adecvat și îndelung, ce in­clude la un moment dat teoria. În această ordine de idei, merită amintit că orice maestru, orice mentor, orice profesionist, orice campion a atins excelența într-un domeniu printr-un antrenament, care, la prima vedere, nu pare să aibă legătură cu acel domeniu. Așa cum din pregătirea unui boxer fac parte înotul, exercițiile cu coarda sau cu bicicleta medicinală, tot așa formarea unei persoane morale competente trebuie să includă reflecția, imaginația, înțelegerea, gândirea critică, literatura de specialitate, dialogul, dorința sinceră de a-ți limpezi neclaritățile. Revenind la analogia dintre sănătate și moralitate, merită să ne amintim că sănătatea nu este o stare care se obține automat, ci care este asigurată prin elemente indirecte precum exercițiile fizice, somnul odihnitor, relațiile interpersonale, plimbări în natură etc.

Pentru formarea viitorilor jurnaliști, publicitari și specialiști în comunicare și relații publice, este necesară, în primul rând, asimilarea unor competențe, de­­prinderi și abilități tehnice specifice profesiei cultivate prin orele de laborator și activități practice: să identifice cu ajutorul formatorilor sursele bibliografice și de in­­formare adecvate, să verifice din surse multiple înainte de a-și forma perspectiva de ansamblu în legătură cu subiectul analizei; în orice demers științific sau investigativ să nu plece de la concluzii pe care să urmărească să le „demonstreze“, ci să pornească de la ipoteze de cercetare pe care să le verifice cu discernământ sine ira et studio. Cursurile teoretice și însușirea paradigmelor din științele comunicării în­­grijesc cultura profesională a studenților și îi învață să elimine pe cât posibil militantismul și să își propună obiectivitatea prin încrucișarea surselor, să distingă în­­tre educație și propagandă, să diferențieze între manipulare și persuasiune, să înțeleagă dinamica dintre servirea interesului public și protejarea vieții private, să priceapă natura conflictului de interese etc.

Însă dobândirea tuturor acestor abilități de către viitorii jurnaliști și oameni de comunicare și relații publice se obține adesea indirect prin însușirea unor cu­­noștințe și competențe, aparent străine: înțelegerea conceptului de autonomie morală, a distincției dintre fapte și valori, a caracterului pluralist al valorilor. La acestea, în formarea profesională și civică a viitorilor jurnaliști și comunicatori se adaugă cultivarea abilității de gândire cri­tică, prin exersarea capacităților de argumentare, a disponibilității interogative, a interogării propriilor convingeri și prejudecăți, a aptitudinii de analiză conceptuală sau de atenție la detalii factuale.

Lect. univ. dr. Daniel Nica – Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București
Conf. univ. dr. Antonio Momoc – Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului