Cum devine un copil răsfățat?

44

Cum devine un copil răsfățat?

Suntem în plină vacanță și regulile de la școală au fost înlocuite de regulile din familie. Mai ales acum, după perioada de izolare, presiunea copiilor la adresa părinților a crescut foarte mult și – în lipsa unui echilibru greu de obținut în practica curentă – copiii pot să încerce limitele din ce în ce mai tare încercând să obțină din ce în ce mai mult de la părinții lor. Așa ajungem la încurajarea unei atitudini de răsfăț – element care o să se răsfrângă negativ asupra copilului în perioada de școlaritate, dar și în anii care vor urma pentru viața lui de adult. 

Dar să începem cu… începutul. Conform lui Neuman (2017), un copil răsfățat este cel care nu dorește să se conformeze la lucrurile care se întâmplă zilnic în familia lui: spre exemplu, refuză să vină la timp la masă sau refuză să se culce la ora stabilită. Autorul se exprimă foarte clar: el vrea să primească ceea ce-și dorește pe loc, nu acceptă niciun fel de amânări!

Și toate aceste lucruri se întâmplă pentru că părintele cedează, pas cu pas, la început la unele din solicitările copilului, apoi la din ce în ce mai multe și – în sfârșit – la toate sau aproape toate cerințele imperative pe care copilul le formulează permanent.

Dar oare de ce cedează un părinte la dorințele imperative și nerezonabile ale copilului său (împingându-l pe acesta pe calea răsfățului)?

Același autor ne oferă o plajă de răspunsuri care sunt importante dacă vrem să înțelegem ce face și ce nu face un părinte:

1. Părintele cedează pentru a obține aprobarea copiilor săi. De multe ori, părinții confundă dragostea cu care trebuie înconjurați copiii cu lipsa limitelor în educația acestora.

2. Uneori părintele poate să se simtă vinovat pentru că nu petrece suficient timp cu copiii lui. În acest moment părintele „flexibilizează“ limitele pentru că atenuează astfel sentimentul de vinovăție.

3. În sfârșit, părintele cedează pentru că alți prieteni/vecini oferă o grămadă de lucruri copiilor și nu vrea să simtă (el sau copiii săi) senzația de inferioritate.

Toate aceste cedări din partea părintelui fac ca reflectorul acțiunilor să fie în direcția acestuia și puțin sau deloc în direcția copilului. Taylor (2010) observă că este foarte important să le fie dezvoltat copiilor un sentiment de proprietate asupra acțiunilor lor. Ce înseamnă acest lucru? O acțiune are întotdeauna consecințe! Autorul punctează: „Dacă copiii fac lucruri bune, se întâmplă lucruri bune, dacă fac lucruri rele, se întâmplă lucruri rele și dacă nu fac nimic, nu se întâmplă nimic“. Nu trebuie să uităm că oricum, mai devreme sau mai târziu, copilul o să crească și când o să ajungă adult părintele nu o să mai reușească să-i îndeplinească dorințele… Rezultatul o să fie un adult frustrat, stresat, nervos și nefericit. Ori nu asta își dorește niciun părinte pentru copilul său, nu este așa?

De altfel și Taylor spune că mai târziu, la maturitate, acești copii o să fie nepregătiți pentru viață – deoarece în lumea reală acțiunile noastre au consecințe! Și totuși, poate că ne aflăm aici: părintele a greșit și copilul este învățat să primească imediat tot ceea ce își dorește. Ce trebuie să facă un părinte care constată că a pierdut gestiunea relației cu copilul său și acesta este un copil răsfățat? Pentru Bromfield răspunsul este fermitatea. Nu autoritarismul, nu agresivitatea, dar fermitatea. O fermitate clară, care impune limite și care cere ca respectivele limite să fie respectate.

Cum devine un copil răsfățat?

Să vedem, spune Bromfield, ce i-am răspuns unui părinte care se săturase să-și roage fiul să se spele pe dinți. Are acum unsprezece ani, ceea ce înseamnă că l-ați avertizat… 12 ori (pe zi) × 365 (de zile într-un an) × 8 (ani)… de mai bine de 35.000 de ori. Asta înseamnă cu 34.950 de avertismente mai mult decât are nevoie. Ca să nu mai spun că era un băiat inteligent și cu o capacitate de memorare destul de mare ca să-și amintească cele 493 de specii de Pokemon. Și mai are nevoie de o atenționare? (…) Și acest autor ne oferă un inventar util al semnelor care este bine să ne pună în gardă:

  • copilul vă ignoră;
  • copilul vă tratează rău;
  • încercați să găsiți scuze comportamentului copilului;
  • nu lăsați copilul să învețe din propriile greșeli;
  • faceți în locul lui sarcinile grele sau temele pentru acasă;
  • simțiți că sunteți un părinte cicălitor;
  • îi spuneți lucruri răutăcioase copilului;
  • vă treziți că negociați și promiteți recompense pentru o cât de mică cooperare din partea lui;
  • proliferați amenințări, avertismente și numărați până la trei; rareori vă țineți de ele;
  • lăsați lucrurile să degenereze până explodați;
  • îi explicați în mod repetat tot ceea ce îi cereți;
  • rareori sau chiar niciodată nu îi refuzați ceva;
  • mergeți ca pe coji de ouă de teamă să nu-l supărați;
  • în mare parte din timp, a fi părinte vi se pare similar cu a conduce o mașină de curse scăpată de sub control.

La această listă puteți reflecta adăugând și elementele pe care ni le propune Bredehoft (2018):

  • Îi ofer copilului meu toate hainele pe care și le dorește.
  • Îi ofer copilului meu toate jucăriile pe care și le dorește.
  • Îi ofer copilului meu lucruri pe care nu le-a cerut.
  • Îi ofer copilului meu mai mult decât cere.
  • Copilul meu are mai multe privilegii decât alți copii de vârsta lui.
  • Am lăsat copilul să preia conducerea și să domine problemele familiei.
  • Copilul meu obține, de obicei, tot ceea ce vrea.

Ca atare, trebuie să fim foarte atenți la toate comportamentele noastre pentru că O’Callaghan (2014) afirmă că, de multe ori, copiii acționează că un aspirator când achiziționează tot ceea ce spunem greșit.

Articol realizat de Ion-Ovidiu PÂNIȘOARĂ, profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.