Prezentul ne bombardează cu o multitudine de „stimuli“ din sfera parentingului „modern“, indiferent că ne concentrăm asupra noțiunii de „parenting permisiv“, celor de „parentingul pozitiv“, „competitiv“, „necondiționat“ sau chiar de „antiparenting“. Pe ce se bazează o mare parte a sfaturilor empirice sau științifice incluse în diferitele tipuri de parenting promovat? Unele, pe teorii ce abordează comportamentele indezirabile ale copiilor, ignorând uneori motivația sau emoțiile generatoare ale acestora; altele se centrează în exces pe universul emoțional al copiilor, omițând mecanismele mentale sau cele ale autocontrolului. Există abordări care accentuează nevoia de regulă sau de structură, în timp ce altele vin cu promisiuni și „secrete“ ale unor relații perfecte între părinți și copii. Alteori, asistăm la situații când „noile“ forme valorizate de parenting devin doar reacții la cele existente, promovând comportamente sau practici parentale ce aparțin unor scenarii elaborate în „opoziție“ cu cele anterioare. Fenomenul parenting alunecă uneori într-un spațiu al unor teorii „fundamentate științific“ ce confundă eliberarea de rețete cu principiile de conectare umană, ce amplifică culpabilitatea unora dintre părinții prezentului sau sentimentele lor de confuzie sau de inadecvare în situațiile în care își doresc, dar nu reușesc să aplice multitudinea de sfaturi, rețete sau directive.

Un exercițiu de sute de ani

De-a lungul zecilor sau sutelor de ani, părinții au exersat „parentingul“, adică și-au crescut și educat copiii, într-o manieră conștientă sau nu, eficientă sau nu, având setate sau nu obiective clare privind „copilul ideal“ sau profilul de personalitate al „viitorului adult“. Modalitatea prin care părintele abordează relația cu copilul este numit de specialiști stil parental sau stil de parenting, acesta incluzând ansamblul de practici comportamentale și emoționale pe care părinții le au față de copiii lor, pentru a-i crește și a-i educa. Nu e ușor să fii părinte, e o devenire sau un proces în care abilitățile solicitate nu sunt înnăscute și nu apar brusc atunci când se naște copilul, ci se formează treptat (conștient și inconștient), sub influența vizibilă și invizibilă atât a propriilor părinți, cât și a unei constelații de informații și teorii, de realități și de mituri, de povești sau de ficțiuni ce alcătuiesc cultura și „conștiința“ mediului în care alegem sau ni se întâmplă să ne naștem și să trăim. Printre primele forme de structurare a stilurilor parentale se află cea realizată de D. Baumrind (1966), în funcție de două dimensiuni: căldura și susținerea părinților față de copiii lor (modul în care părinții acceptă și răspund nevoilor emoționale și de dezvoltare ale copiilor) și așteptările acestora cu privire la realizările copilului (modul în care părinții își controlează copiii și le stabilesc reguli). În raport cu dimensiunile de acceptare și control parental, Diana Baumrind a identificat patru stiluri de parentalitate – autoritar, permisiv, autorizat și neglijent:

• Stil parental autoritar – părinții au așteptări ridicate de conformare la direcțiile și normele parentale, dar o redusă /absentă responsivitate sau căldură relațională; conflictele sunt des întâlnite, deoarece părinții nu își expun afectivitatea față de copiii lor și sunt deseori agresivi;
• Stil parental indulgent-permisiv – caracterizat prin așteptări parentale/solicitări scăzute și căldură/responsivitate crescută; relația dintre părinți și copii este foarte bună și rareori apar conflicte;
• Stil parental autorizat – părinții sunt exigenți și receptivi față de copii, oferă rațiuni pentru cererile ce le adresează copiilor, au așteptări clare și rezonabile, sunt deschiși la discuții și negocieri cu copiii lor;
• Stil parental neglijent – caracterizat prin prea puțină căldură, dar și așteptări la fel de scăzute, cu o comunicare săracă între părinți și copii și cu o interacțiune foarte slabă.

Cele două variabile – de „control și exigență“, de „suport emoțional“ – constituie dimensiuni fundamentale ale stilurilor parentale, cu efecte clare în planul dezvoltării copilului, în funcție de prezență/ absență, de manifestarea echilibrată/ ne-echilibrată, de dozarea lor adecvată în interacțiunea părinte-copil.

Copii inteligenți emoțional

O altă tipologie a stilurilor de parenting este prezentată de John Gottman, în cartea Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional:

• Părintele permisiv – acceptă cu lejeritate manifestările emoționale ale copilului, îl consolează, dar nu-i oferă prea multe sfaturi; nu instituie limite; nu-l ajută pe copil să-și rezolve problemele etc.;
• Părintele critic – judecă și critică emoțiile copilului; pune accent pe conformism; reprimă, disciplinează sau pedepsește copilul; crede că emoțiile te fac slab, deci trebuie ținute sub control etc.;
• Părintele nepăsător – bagatelizează sau ridiculizează emoțiile copilului și se detașează de ele; crede că emoțiile sunt dăunătoare și iraționale; nu-și susține copilul în depășirea dificultăților; nu este interesat de ceea ce vrea să comunice copilul etc.;
• Antrenorul emoțional – susține cu răbdare și calm copilul când manifestă emoții negative, dar nu-i spune cum ar trebui să se simtă; îl ajută pe cel mic să-și eticheteze emoțiile, dar nu rezolvă dificultățile în locul lui; dă sfaturi, trasează limite și îi arată opilului cum să-și formeze deprinderi utile etc.

Capcane pentru părinți

Când parentingul devine un demers centrat pe o singură dimensiune, ne confruntăm cu apariția unor capcane în care părinții pot fi prinși, întrucât asistăm la scenarii de viață în care comportamentele parentale se identifică în mod predominant doar cu una dintre variabilele sau dimensiunile care marchează identitatea complexă a conceptului de parenting; în astfel de situații, efectele transgeneraționale sunt complexe, marcate de suferință, atât pentru copii, cât și pentru părinți. Dincolo de încadrările teoretice și de etichetările lingvistice ale stilurilor parentale sau ale parentingului dezirabil recomandat sau ale celui indezirabil, este o certitudine că părinții acordă suport emoțional și că exercită control în viața copiilor stabilind limite, că își iubesc copiii și că îi cresc, că practică fermitatea sau constanța și că îi educă potrivit propriilor credințe, valori, seturi/tipare cognitive, emoționale, relaționale sau spirituale.

O altă certitudine ar fi că fiecare dintre cei care astăzi suntem părinți suntem copiii părinților noștri. O parte, dacă nu chiar toate, dintre acele „seturi“ sau „programe“ prin care ne raportăm la diferitele evenimente semnificative din viața noastră s-au construit conștient sau inconștient în relație cu persoanele semnificative din familia de origine. Ulterior, au existat nenumărate influențe socio-culturale, experiențe de viață care ne-au modelat psihicul, completându-ne devenirea ca personalitate.

Neuroștiințele, epigenetica și psihologia dezvoltării au făcut progrese uriașe în ultimele decenii, demonstrând că relația, interacțiunea copilului cu cei din jurul său este modelatoarea psihicului, comportamentelor copilului (în consecință, schimbarea unui comportament al copilului implică în fapt și schimbarea comportamentelor celor din mediul său – părinții). În același timp, au demonstrat că, uneori, o parte din comportamentele parentale automate pot genera abuzuri sau răni emoționale în copii, chiar și atunci când în spatele acestor comportamente sunt intenții pozitive. Din momentul nașterii ființei umane începe devenirea ca personalitate: începe dezvoltarea minții, a emoțiilor odată cu primele reflexe existente în corp. Urmează producerea constantă a unor acumulări/creșteri cantitative sau calitative în dezvoltarea sferei cognitive a copilului (percepție, atenție, memorie, imaginație, gândire etc.), până la constituirea și dezvoltarea intelectului sau până la formarea unui sistem de norme și valori.

Roluri de-a lungul vieții

Conform teoriei neuroștiințifice actuale, creierul este organizat în rețele neuronale în vederea reflectării tuturor celor experimentate din mediu: toate informațiile la care am fost expuși pe tot parcursul vieții, sub formă de cunoștințe și experiențe, sunt imprimate în conexiunile sinaptice ale creierului; relațiile, spațiile, experiențele trăite sunt toate configurate în structurile cerebrale. Acest „printing“ face ca o mare parte a reacțiilor noastre să devină „programate“ în urma unor experiențe repetate, integrându-se în mintea subconștientă. Gândurile repetate devin gânduri automatizate, inconștiente, apoi se transformă în modalități inconștiente de existență, care ne afectează în mod direct viața, la fel ca și cele conștiente. Ca toate gândurile, și acestea declanșează emoții, reacții biochimice care au ca rezultat comportamente, iar gândurile noastre repetitive, inconștiente produc tipare automate de comportament, dobândite, aproape involuntare, niște obișnuințe care se fixează și se consolidează sub formă de conexiuni neurologice.

Toate „rolurile“ pe care le vom juca de-a lungul vieții în planul familial (ca fiu/fiică, soră/frate, părinte etc.) și în cel profesional sau în cel social vor avea drept fundament aceste programe/scheme mentale constituite dintr-o multitudine de gânduri, credințe, nevoi, povești de viață, experiențe, roluri, scenarii personale – întreaga noastră personalitate. Ființa umană își va integra feminitatea/ masculinitatea, va alege partenerul de viață în baza lui Anima sau Animus sau va experimenta/va deveni un anumit model de părinte, preluând scenarii parentale similare cu ale propriilor părinți sau alteori dezvoltând prin „alergie“ scenarii parentale opuse (Voi fi exact cum Nu a fost părintele meu!). Întreaga personalitate se formează și se dezvoltă începând cu primele relații din familie, cu interacțiunile mai mult sau mai puțin organizate și sistematice orchestrate de părinți, iar mai târziu de educatori, de școală, de mediu prin jocul dintre caracteristicile înnăscute și constitutive de temperament ale copilului și experiențele survenite în viața sa, pe măsură ce se dezvoltă în familie și cu cei din același mediu social și de vârstă. Pe tot parcursul devenirii sale, ființa umană rămâne conectată în RELAȚIE, ca matrice fundamentală în această călătorie psihologică și spirituală.

Ființa umană este configurată neurobiologic pentru relație/legătură. Un lucru foarte important pe care copiii îl învață în familie (de obicei de la părinți sau de la persoanele apropiate implicate în creșterea lor) este cum să relaționeze și cum să se atașeze. Această nevoie a ființelor umane de a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane este descrisă și integrată științific în Teoria atașamentului, formulată de psihiatrul John Bowlby, consolidată de Mary Ainsworth, psiholog canadian, cu rădăcinile în studiile și cercetările în etologie (atașamentul ca mecanism biologic: Horlow, K. Lorenz), în psihanaliză și în evoluționism (Ch. Darwin). Anterior acestei teorii, în 1958, cercetătorul american Harry Harlow a publicat rezultatele unui studiu care a revoluționat modul în care psihologii au privit nevoile fundamentale ale copilului. Harlow a arătat că, pe lângă nevoi biologice precum foamea și setea, există și o nevoie puternică de contact fizic. Experimentul cu maimuțele rhesus a demostrat că pentru acestea contactul fizic confortabil este vital atât pentru apariția unui atașament solid între pui și mamă, pentru apariția a ceea ce am putea numi iubire, cât și pentru starea de sănătate fizică a puilor, precum și pentru sentimentul lor de siguranță. În anumite circumstanțe, el este mai important în legătura dintre puiul de maimuță și mamă decât este furnizarea de lapte. Referindu-se la cercetările soților Harlow asupra puilor de maimuță, John Bowlby a evidențiat că acest comportament al puilor aflați în situații nesigure sau periculoase de a căuta proximitatea unui protector se regăsește la toate mamiferele și nu numai; așadar, comportamentul de atașament la copil are un fundament biologic și apariția lui se explică și se ilustrează prin evoluția speciilor, fiind un factor de sporire a șanselor de supraviețuire a unei specii. Comportamentul de atașament se naște din nevoia de protecție resimțită și semnalată de puiul provocat și copleșit de teamă în fața multitudinii stimulilor din mediul înconjurător. Din perspectivă psihanalitică, copilul se leagă de mamă pentru că îi oferă tot ceea ce este necesar pentru confortul său; aceasta era teoria recunoscută în momentul în care J. Bowlby a afirmat că atașamentul copilului nu se realizează față de persoana care îl hrănește și îl schimbă, ci față de persoana cu care interacționează și care comunică emoțional, în mod sensibil cu el. Atașamentul depinde de ambii parteneri, de asistența lor mutuală și de capacitatea de a se completa reciproc. El se construiește gradual, trecând prin anumite stadii, marcat de calitatea relațiilor dintre parteneri. Copilul este în fiecare moment al existenței sale un sistem sensibil, receptiv, care memorează și învață toate experiențele,  iar în acest proces are loc dezvoltarea lui. Bowlby afirmă că nevoia biologică de protecție a copilului, cu rolul ei primordial de a asigura supraviețuirea, se articulează cu capacitatea adultului de a oferi protecție și că toate celelalte nevoi ale copilului (de a fi hrănit, îngrijit, de educație, de joc etc.) și sarcini ale părintelui (de a-și hrăni și îngriji copilul, de a-l educa, de a se juca cu el etc.) sunt impregnate de caracteristicile modului în care părintele/adultul își îndeplinește rolul de protector al copilului. Un copil nu are nevoie doar de îngrijire primară  – mâncare, haine, adăpost – ci și de conexiune fizică și emoțională cu adulții importanți din viața lui, care trebuie să fie calzi, disponibili, preocupați de binele copiilor lor.  Importanța conectării fizice și emoționale în spațiul parentingului este evidențiată de  numeroase studii care au confirmat că atingerea calmează, stimulează și reglează stările pe care le trăiește un copil. Sunt cercetători care au subliniat și importanța pe care contactul fizic o are în dezvoltarea cognitivă, fizică și socială a copilului. În acest sens, un studiu publicat în 2017 în revista Current Biology, la care au participat 125 de nou-născuți  (atât născuți prematur, cât și la termen), a arătat că atingerea blândă a acestora, alăptatul sau contactul „piele pe piele“ realizate în secțiile de neonatologie-terapie intensivă se asociază cu răspunsuri cerebrale mai puternice, în cazul bebelușilor. Faptul este posibil întrucât la această vârstă, atingerea se traduce în stimulare mentală. Stimularea externă modifică modul în care funcționează și se dezvoltă creierul și poate forma structura pe care se dezvoltă ulterior capacitățile cognitive, perceptuale și sociale ale copilului.

Atașament și siguranță

Sistemul de atașament este în fiecare dintre noi, se activează încă de la naștere și este mecanismul format din emoții, credințe și comportamente care ne asigură că vom fi protejați și în siguranță stând alături de cei dragi; este o legătură emoțională puternică, de durată, care leagă membrii familiei și-i fac să-și protejeze copiii, pregătindu-i pentru a fi autonomi și pentru ca să-și poată crește la rândul lor copiii. Comportamentul de atașament și sistemul de atașament (în care includem atât comportamentul copilului, cât și cel al adultului protector) sunt declanșate de situațiile de stres. Situațiile generatoare de disconfort și frică îl determină pe copil să caute proximitatea adultului în care are  ncredere, în baza experiențelor anterioare, că-l poate proteja. Acest adult de încredere reprezintă pentru copil figura de atașament. Un copil nou-născut nu poate avea grijă de el, fiind în totalitate dependent de un adult, de aceea și modul cum acesta își asumă rolul de  ngrijitor poate duce la supraviețuirea copilului și la formarea bazei lui de siguranță. Copilul  explorează și cunoaște universul, își cunoaște locul și valoarea personală în raport cu  ceilalți și își dezvoltă setul de așteptări în relațiile cu ceilalți, în special cu persoanele  semnificative din viața sa. Depinde de noi, ca adulți, ce parte vom decide să i-o prezentăm și căreia să-i încurajăm explorarea: universul poate deveni un spațiu al bucuriei, al unor relații armonioase și cooperante, al dezvoltării umane și al empatiei sau un spațiu predominant terifiant în care, pentru a funcționa, este nevoie să comutăm pe modulul „frică și mecanisme de supraviețuire“. Aceste experiențe „regizate“ de părinți vor construi „un script“ în mintea copilului, ceea ce John Bowlby numea „internal working model“  „model internalizat de funcționare a lumii“), în care se află integrate atât propria reprezentare (imaginea de sine) pozitivă/negativă (sunt o persoană care merită să fie iubită), cât și reprezentarea/ imaginea celorlalți (ceilalți sunt persoane de încredere!). De-a  ungul vieții, relațiile cu ceilalți, în special cu cei semnificativi din viață (partener de viață, copil, părinte, prieten, coleg, șef etc.), se vor desfășura conform orizontului de așteptări construit în interacțiunea cu figura de atașament.

Prin urmare, parentingul manifestat de părinți în cadrul relațiilor cu copiii va permite conturarea unui model internalizat de funcționare a lumii (MIF) care va deveni filtrul sau schema de gândire prin care ei înțeleg lumea, influențându-le alegerile și comportamentul, cu consecințe complexe în relațiile cu ceilalți și cu capacitatea de a le controla emoțiile. MIF e construit de părinți, de comportamentul lor în relație cu semnalele copilului și facilitează/ condiționează sentimentul de siguranță, capacitatea de a face față stresului și reziliența individului.

În cele mai frecvente cazuri (conform cercetărilor publicate de Diane Benoît în 2004, Infant-parent attachment: Definition, types, antecedents, measurement and outcome), aproximativ 55% dintre copii dezvoltă un atașament securizant, ca strategie comportamentală ce se structurează în raporturile copilului cu un părinte/adult iubitor, sensibil, care practică un parenting competent în protejarea copilului. În consecință, copilul va avea șansa de a-și dezvolta în experiențele sale atât încrederea în figura de atașament, cât și încrederea în sine și în lumea din jurul său. Acest tip de atașament cu finalitate de securizare a copilului este numit atașament securizant (tipul B) și este o strategie deprinsă în copilărie, care va impregna întreaga conduită a individului, de-a lungul întregii vieți, în confruntarea cu situații neobișnuite și în raporturile sale cu ceilalți, importanți în viața sa. Spre deosebire de atașamentul securizant, celelalte tipuri de atașament sunt mai puțin capabile de a seta o stare de integrare psihică, de armonie cu lumea și cu ceilalți, întrucât există cazuri când adultul nu este disponibil din punct de vedere emoțional și, prin urmare, este insensibil la nevoile copilului. Este posibil ca prin comportamentele sale specifice părintele să descurajeze plânsul și să încurajeze independența la o vârstă la care copilul nu e capabil să facă față acestor cerințe de unul singur. Adesea, copiii se dezvoltă precoce, fiind niște „adulți în miniatură“, evitanți și neîncrezători în oameni, refuză orice sprijin și apropiere, pentru că așa au fost învățați de mici. Strategia comportamentală pe care acești copii o vor aplica în situații ce-i vor speria va fi de evitare evazivă a figurii de atașament, a celorlalți și de căutare de soluții bazate doar pe resursele proprii, acesta fiind tipul de atașament insecurizat evitant (tipul A – avoidant). Neîncrederea construită în raport cu figura de atașament privind capacitatea și disponibilitatea acesteia de a-i veni în ajutor se va extinde pe parcursul extinderii spațiilor de viață ale persoanei și se va aplica la fiecare confruntare cu situații anxiogene.

În raport cu un adult care practică un parenting bazat pe inconstanță, oscilant în disponibilitatea sa comportamentală și în manifestarea afectivă față de copil, copilul va dezvolta o strategie comportamentală care să-l determine pe adult să fie disponibil. De la comportamente de seducție până la ieșiri agresive față de adult sau față de sine (autoagresive), copilul va recurge la orice variantă de comportament țintind manipularea adultului și determinarea lui, spre a-i fi la dispoziție. Este o strategie comportamentală specifică atașamentului ambivalent (tipul C ), cu ieșiri comportamentale și risipă de energie care ar fi putut fi utilizată pentru descoperirea lumii și dezvoltarea copilului.

Când figura de atașament se remarcă printr-un comportament parental predominant absent sau violent în raporturile cu copilul, acesta nu mai este capabil de a dezvolta un tipar/o strategie comportamentală și toată energia lui vitală va fi utilizată spre a supraviețui. Deși nevoia de figură de atașament este genetică, indisponibilitatea severă și de durată a adultului nu va permite copilului să-și construiască o strategie comportamentală în jurul figurii de atașament. Soluțiile pe care le va găsi copilul la situațiile de risc cu care se va confrunta vor fi în acord cu condițiile implicite ale momentului, putând împrumuta din caracteristicile celorlalte trei tipuri descrise anterior. Acest tip de atașament, dezorientatdezorganizat (tipul D), se va reflecta în anxietatea continuă, în dezorientarea în timpul și spațiul real și imaginar, precum și în dezorganizarea comportamentală.

Factorii-cheie în dezvoltarea atașamentului sunt:

• Sensibilitatea adultului (figura de atașament), care îl face capabil să răspundă adecvat la semnalele transmise de copil, și să interacționeze cu el pentru modularea stării de excitație a acestuia;
• Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul (A. Muntean, 2009).

Efectele de durată ale atașamentului se răsfrâng în special în anumite sfere psihice. Un atașament securizant va construi, întâi de toate, sentimentul de securitate al copilului, de încredere în semeni și în sine, facilitând și stimulând experimentarea, cunoașterea și cercetarea, precum și autocontrolul și integrarea socială.

În studiul longitudinal Minnesota, echipa de cercetători coordonați de L. Alan Sroufe, Brianna Coffino, Elizabeth A. Carlson a găsit cele mai puternice corelații între calitatea atașamentului precoce la copil măsurată la un an și la un an și jumătate și comportamentele lui de mai târziu. Studiul a fost început în anii ’70, când L. Alan Sroufe, psiholog și cercetător în cadrul Universității din Minnesota, a început să colecteze date pentru Studiul longitudinal despre părinți și copii. Sroufe a fost inspirat de munca lui Bowlby și a dorit să investigheze dacă tiparele timpurii de atașament puteau prezice comportamentul la vârsta adultă. Rezultatele studiului au evidențiat că atașamentul timpuriu influențează cu adevărat comportamentul nostru ca adulți, în special în ceea ce privește independența, reglarea emoțională și competența socială. Sroufe și colegii săi au arătat că „experiențele de atașament oferă câteva componente atitudinale, motivaționale și emoționale centrale, care reprezintă o bază pentru interacțiunile cu cei de aceeași vârstă și pentru gestionarea provocărilor care apar“. (2010, Conceptualizing the Role of Early Experience: Lessons From the Minnesota Longitudinal Study, Developemental Review). Studiul realizat de Sroufe a demonstrat că experiențele timpurii au efecte de durată asupra dezvoltării copilului, întrucât toate aceste experiențe funcționale sau disfuncționale generate și mediate de adulții care îngrijesc copilul creează un tipar neuronal în sistemul nervos uman. Acest tipar e transpus în comportamentul copilului (care va crește, devenind adult) de îndată ce situațiile noi cu care se confruntă au similitudini cu cele bine întipărite, chiar dacă similitudinile sunt întâmplătoare și fără sens. Cu cât sunt percepute ca fiind mai periculoase situațiile, cu atât e mai puternic și activ tiparul neuronal. Acesta este motivul pentru care un copil care a trăit experiențe stresante de durată sau chiar traumatice are nevoie de timp și de intervenție terapeutică pentru a integra acele experiențe și a se restructura. O restructurare totală ar însemna o ștergere a vechiului tipar și o configurare a unor circuite neuronale noi, altfel experiențele nu se pot uita cu adevărat; în absența unei restructurări, circuitele neuronale care au înregistrat aceste experiențe pot fi reactivate de îndată ce o nouă situație de stres intens alertează persoana vulnerabilizată.

Articol scris de Cristina Elena SIMA, psiholog, psihoterapeut, profesor consilier școlar CMBRAE

Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.