Am în față clasamentul liceelor din județul Vaslui după sesiunea de vară a bacalaureatului, înaintea rezolvării contestațiilor. Criteriul esențial de departajare: promovabilitatea la examenul maturității. Dacă avem în vedere forța tradiției ultimilor ani, contestațiile n-au modificat niciodată semnificativ ierarhia, iar cazurile extreme de injustiții flagrante au reprezentat excepțiile, este adevărat, comentate voluptuos de presa scrisă și audiovizuală. Scara valorică este destul de interesantă și confirmă o dată în plus ideea că procentele spun un adevăr rece, de care trebuie să ținem seama în proiecția strategică managerială a anilor viitori.
Pe primele trei locuri se plasează trei colegii naționale de top, licee teoretice cu prestigiu consolidat, către care se orientează predilect elita gimnazistă din Bârlad (CN Gheorghe Roșca-Codreanu – 96,82 la sută), din Vaslui (CN Mihail Kogălniceanu – 95,77 la sută), respectiv, din Huși (CN Cuza Vodă – 95,75 la sută). Alte trei licee sunt destul de aproape de lideri: Seminarul Teologic Huși (92,11 la sută, dar cu elevi relativ puțini), Liceul Teoretic Emil Racoviță, din Vaslui (87,60 la sută), și Colegiul Economic Anghel Rugină, din Vaslui (81,20 la sută). Următoarele 7 licee se înscriu pe o acoladă cuprinsă între 74,19 la sută și 50,83 la sută; ele alcătuiesc plutonul de mijloc, al mediocrității onorabile, cu precizarea că liceul rural din Codăești conduce acest grup cu procentul amintit (74,19 la sută), depășind licee urbane cu vechime, „abonate” de drept la locurile decente ale scării valorice. În fine, 10 licee se află sub linia fatidică a celor 50 la sută, cu precizarea deloc întâmplătoare că șase dintre ele funcționează în mediul rural. Se naște aici un mare semn de întrebare cu privire la condiția intelectuală și la destinul unităților de învățământ de la sate. O atare interogație legitimă este dublată de o alta, încă mai tulburătoare: Ce ar trebui să facă MECS cu liceele cu 0 (zero) la sută promovabilitate la bacalaureat, unele dintre ele aflate într-o tristă și dramatică recidivă? Aflăm pe canale media că peste 50 de licee sunt în această situație jenantă la nivelul național și orice om cu scaun la cap se poate întreba ce fel de elevi au aceste unități, care este calitatea personalului didactic, ce spun rapoartele inspecțiilor frontale din ultimii ani cu privire la indicii de progres în instrucție și educație?
În județul luat ca termen de referință, Liceul din Vetrișoaia se află în situația incomodă de a raporta un jenant 0 (zero) la sută. Comuna are privilegiul geografic de a se situa la mică distanță de orașul Leova, din Republica Moldova, așezări despărțite de Prut, râu magic care mai mult le unește decât le separă. Aici s-a născut scriitorul George Buznea (1903-1976), poetul și traducătorul lui Dante (Divina Comedie, Infernul, 1975; Purgatoriul, 1878, postum). Tot aici trăiește, astăzi, scriitorul Ionel Mâcnea-Vetrișanu, poet și publicist, un împătimit al artelor plastice și un animator neobosit al culturii locului, fost primar al comunei. Se pare că argumentele tradiției nu sunt suficiente pentru a revitaliza liceul de aici, născut din nevoia de a instrui adolescenții zonei, care altminteri ar trebui să meargă fie la Huși, fie la Bârlad, cale de mai mulți kilometri.
Care este rațiunea de a fi, adică legitimitatea existenței unor licee de 0 (zero)? Dacă înființarea lor a fost dictată de logica optimizării instrucției și educației în zonele rurale și, în unele cazuri, de orgolii localiste, desființarea lor înseamnă o decizie ministerială fermă și depășirea inerțiilor birocratice, atât de puternice la noi. După toate semnele, resursele umane ale unor așezări rurale sunt precare și nu justifică existența unui liceu. Avem în vedere nu doar calitatea elevilor și a personalului didactic – invocată mai sus –, ci și motivarea părinților, interesul și competența comunității locale, ale consiliului local și ale primarului. Mă grăbesc să spun că sintagma liceu rural nu are nimic infamant ori depreciativ în semantica sa; termenii denumesc o instituție și toposul aferent. Condeie exersate și voci destul de vehemente în retorică supralicitează ideea înființării în aceste locuri a școlilor profesionale. O idee corectă, în principiu, care se lovește de două obstacole majore: absența unităților și patronilor potenți, care să asigure o bună practică viitorilor meseriași și, pe de altă parte, inexistența unei piețe a muncii, diversificată și vie, care să „absoarbă” muncitorii.
Pe vremea faimoaselor SAM-uri (școli de arte și meserii), într-un sat mai răsărit, 42 de elevi din anii I și II plecaseră în timpul anului școlar la muncă în străinătate. Viabilitatea unor asemenea școli tinde către zero în anumite zone sărace, defavorizate.
O mică „odisee”, aceea a contestațiilor, a ținut câteva zile cu sufletul la gură elevi, părinți, cadre didactice. O soluție inedită și corectă în fond (evaluarea tezelor în afara județelor care le-au produs) a născut un mic război al nervilor și o cascadă de acuze, polemici și gesturi teribilist-justițiare. Sperăm să nu se înfiripe acum o cruciadă belicoasă între județe, guvernată de orgolii inflamate și vanități rănite de ordin local. Conform așteptărilor, cele mai multe contestații s-au înregistrat la limba și literatura română, dar nici la alte obiecte n-au fost puține. Facem abstracție aici de situațiile litigioase generate de simple erori tehnice: transcrieri greșite de note ori inversări de cifre (de ex., în loc de 8,65 s-a transcris 6,85). Sunt omenești și explicabile prin stresul muncii și criza de timp. Rămân în discuție cazurile flagrante de injustiții ca urmare a „miopiei” corectorilor ori a relei lor credințe ori a unei subiectivități exacerbate, ce sfidează bunul simț și… baremul. A devenit folcloric, în context, cazul unui adolescent bârlădean, a cărui notă inițială la teza de istorie a fost 5,65, iar la recorectare a devenit 9,70(!?). Ce s-a întâmplat cu primii doi corectori („mâna I” și „mâna a II-a”)? Unde le-au fost mintea, rațiunea, luciditatea, obiectivitatea? O diferență de peste 4 puncte naște mari nedumeriri și stârnește revolta interioară a oricărui om. Cum spunea patetic o mamă ultragiată: „nu ne putem juca niciodată cu sufletul copiilor”! Dar și reacția adolescentului a fost disproporționată: el a chemat în judecată pe ministrul Educației (sic!) și ISJ în raza de competență a căruia s-au aflat tezele respective. Cât de relevantă este chemarea în instanță a ministrului de resort? Reacțiile emoționale dau efecte paradoxale și grotești. Răul a fost comis, nu încape discuție, de primii corectori. Acolo este punctul nevralgic. Aflăm de la o televiziune de știri că doamna inspector general de la ISJ Botoșani (acolo s-au corectat tezele județului Vaslui) a dispus deja crearea unei comisii de anchetă care să cerceteze activitatea a zece corectori în timpul bacalaureatului. Situație delicată, circumstanțe stânjenitoare. O olimpică la limba și literatura română din aceeași urbe (Bârlad) a publicat în presă și a postat pe o rețea de socializare o scrisoare deschisă, pe care o adresează – nu încape echivoc – societății românești. Pe un ton înțepat până la insolent, temperamentala adolescentă vituperează inclement profesorimea română, care nu i-a acordat media meritată, își arată dezamăgirea că trăiește într-o asemenea țară și speră să-și găsească în viitor alinarea în alte zări. Din păcate, o asemenea mentalitate are trecere printre tinerii blazați înainte de vreme, pentru care patria este o noțiune abstractă, iar suficiența și cinismul sunt călăuzele esențiale.
Problema corectării riguroase rămâne însă pe mai departe un deziderat al acestor ani. Nimeni nu cere adevărul absolut – o ficțiune frumoasă –, dar este nevoie de bună-credință, obiectivitate și precizie pentru a nu călca în picioare sensibilitatea adolescentină. Un corector onest se va afla mereu în preajma adevărului relativ al tezelor pe care le are în față și nu va introduce în evaluare niciun element impur: acreală, rutină, oboseală, sastisire, răutate, ambiguitate.
Bacalaureatul a trecut, vine toamna.
Teodor PRACSIU