De două ori pe an, ne amintim că trebuie să fim „mai buni” şi ne îndemnăm unii pe alţii în acest sens. Se întâmplă invariabil de Crăciun şi de Paşti. În apropierea acestor două sărbători cruciale pentru umanitatea creştină, a fi bun pare să reprezinte normalitatea. Atunci se fac daruri copiilor instituţionalizaţi din orfelinate, bătrânilor din cămine şi aziluri, familiilor nevoiaşe, bolnavilor din spitale, ne amintim să facem, cu alte cuvinte, ne amintim să fim aşa cum ne vrea Hristos: „Am fost gol şi m-aţi îmbrăcat, însetat şi mi-aţi dat să beau, flămând şi m-aţi hrănit, bolnav şi m-aţi cercetat, închis şi aţi venit la mine”. Din păcate, aceste fapte bune le facem de două ori pe an. De ce? Pentru că vecinătatea lui Hristos – Naşterea Sa, Patimile şi Învierea – declanşează în mulţi dintre noi un declic… şi ne venim în fire, aşa cum în fire şi-a venit şi fiul risipitor din splendida parabolă biblică. Binele este, aşadar, în noi, genetic suntem structuraţi să fim buni şi să iubim binele. Din nefericire, odată trecute sărbătorile sfinte, ne reîntoarcem la răutatea noastră.
Trăim într-o lume măcinată de contradicţii, complicată, în care ceea ce contează este cariera, o casă frumoasă şi desigur bani, dacă se poate cât mai mulţi. Omul de astăzi nu se mai mulţumeşte cu o casă şi, nu de puţine ori, cu un singur loc de muncă. Banul trebuie obţinut din cât mai multe surse – desigur, cu eforturi mari, oboseală şi mult stres – şi pentru asta sacrifică totul, inclusiv o viaţă de familie. De altfel, din ce în ce mai mult în ultimii ani, conform ultimelor sondaje realizate în rândul tinerilor, viaţa de familie este pusă, în ordinea priorităţilor, pe ultimul loc. În această goană cotidiană nu mai vedem când vine primăvara, cu umerii gârboviţi de griji, ne este greu să ridicăm ochii şi să vedem un copac înflorit. Oamenii nu mai zâmbesc, iar agresivitatea este cuvântul de ordine în societatea în care trăim.
Umanitatea din noi, în pericol de dispariţie
Umanitatea din noi se împuţinează cu fiecare poftă care se cere satisfăcută şi pe care o adăugăm pe lista de „priorităţi” care ne guvernează viaţa şi care nu ne lasă loc pentru nimic altceva, nici măcar pentru noi. În aceste condiţii, este, desigur, extrem de greu să înţelegem că a fi om înseamnă altceva, înseamnă mai presus de toate să fii bun şi recunoscător lui Dumnezeu pentru minunata lume creată pentru noi şi căreia îi suntem, vremelnic desigur, oaspeţi.
În această lume devorată de egoism şi de individualism, oarbă la tot ce ne înconjoară aducem pe lume copii. Dar nici măcar pe aceştia mulţi dintre noi nu îi aducem la viaţă din iubire pentru ei, ci din iubire pentru noi. Nu de puţine ori auzim tinere spunând: „Vreau să-mi fac un copil!” sau „Îmi voi creşte singură copilul”. Ideea de familie monoparentală şi tentaţia traiului în afara instituţiei sănătoase a căsătoriei a făcut ca familia tradiţională să fie din ce în ce mai rar întâlnită.
Nici nu realizăm că toate acestea le facem din lipsă de iubire, din egoism, din răutate, că suntem incapabili de sacrificiu şi de altruismul care ar trebui să ne determine să împărţim totul cu cei din jur, inclusiv viaţa. Valorile promovate de societatea actuală sunt însă departe de acest ideal.
Familia tradiţională, pe cale de a deveni o utopie
Familia, familia tradiţională creştină, este însă spaţiul în care apare şi se dezvoltă armonios viaţa. Este locul în care copilul învaţă cum să-şi descopere bunătatea înnăscută şi cum să o practice mai departe, de-a lungul întregii vieţi. Acolo, în familie, alături mamă şi de tată copilul învaţă de la mamă ce înseamnă să iubeşti şi să ocroteşti şi învaţă de la tată ce înseamnă şi cât de importantă este dreptatea. În societatea în care trăim copilul învaţă încă de la cea mai fragedă vârstă şi chiar din familie să fie egoist şi „să se descurce în viaţă” pe orice cale. Într-un parc am văzut odată doi băieţei cărându-şi pumni şi picioare unul altuia, nu aveau mai mult de şase-şapte ani, dar păreau – greu de crezut! – orbiţi de ură unul împotriva celuilalt. Am întrebat-o pe o tânără care stătea pe o bancă şi îi privea senină şi mi s-a părut a fi mama unui dintre ei de ce nu intervine. Răspunsul a fost năucitor: „Lăsaţi-l, doamnă, să înveţe să se descurce în viaţă!” În aceeaşi zi, în acelaşi parc, două fetiţe rupeau florile dintr-un rond – panseluţe care se ofilesc imediat ce au fost rupte –, şi tot acolo, un băieţel venit cu bunicul dădea cu pietricele în porumbeii care se adunaseră să mănânce nişte firimituri de pâine, fără ca bunicul să-i facă nici cea mai mică observaţie! Agresivitatea este prezentă în viaţa copilul de la cea mai fragedă vârstă şi nu de puţine ori este întreţinută şi cultivată chiar de familie, după modelul globalizat al unui egocentrism exagerat.
Şcoala, între datoria morală şi presiunea unei societăţi agresive
Cât despre şcoală, aceasta este, aşa cum am spus în nenumărate rânduri, legată de mâini şi de picioare. Modelul pe care a ales să-l urmeze – forţată de realităţile care au prins rapid contur după 1989 – este cel al instructorului detaşat. Lipsită de libertatea de a educa, şcoala a renunţat cu timpul la rolul esenţial de educator, mulţumindu-se cu rolul modest de prestator de servicii şi aruncând responsabilitatea pentru educaţia morală a celui mic în curtea familiei. Şi apoi, să fim serioşi, ce poate să facă un diriginte când îi vine un părinte care bate ameninţător cu pumnul în catedră spunându-i că, dacă se mai atinge de copilul său, va avea de-a face cu el sau va zbura din şcoală? Trăim într-o lume globalizată, egoistă, care se ghidează după o scară valorică complet bulversată. Sub un bombardament mediatic fără precedent în istoria umanităţii, din partea unor medii care promovează şi ridică la rang de virtute violenţa, şi în lipsa unei educaţii morale sănătoase, într-o lume în care egocentrismul este promovat sub toate aspectele şi pe toate mediile, indiferent de suport, copilul se simte neajutorat. El este viitorul cetăţean al socie­tăţii de mâine. Şi oare cum va arăta această viitoare societate cu indivizi crescuţi în cultul violenţei şi al egoismului?
Binele din noi versus egoism
Nu este însă târziu pentru a repara ceea ce am stricat. Trebuie să începem prin a ne recon­sidera părerea despre familie, trebuie să înţelegem că un copil va creşte armonios numai aici, în familie, iar acea familie trebuie să se ghideze după precepte morale sănătoase (şi oare unde le putem găsi în altă parte dacă nu în credinţa noastră creştină?). Nu trebuie să dăm totul pe tavă copiilor, nu trebuie să facem totul pentru bani, pentru că unele lucruri, cele mai importante, nu au preţ. La răutate să răspundem cu blândeţe, la un cuvânt jignitor cu o vorbă bună, la zgârcenie cu dărnicie, la egoismul cotidian din jurul nostru cu altruism. Să începem chiar din această Săptămână Luminată a Sfintei Învieri să exersăm binele. Vom fi surprinşi să descoperim foarte curând că binele era mai aproape de noi decât ne imaginam, era chiar în noi, era starea naturală din care am evadat.
Hristos a Înviat!
Marcela GHEORGHIU