Arbitrarul oportunității

Oportunitatea de fiecare zi

Poate o situație de criză să faciliteze articularea unor oportunități? De pildă, digitalizarea educației este un proces care s-a declanșat și continuă să se desfășoare în paralel cu restricțiile impuse de criza sanitară. La nivelul opiniei publice, acest fapt este frecvent interpretat drept o oportunitate pentru sistemul de învățământ, de care dascălii și elevii lor ar trebui să profite din plin.

Arbitratul nu este o stare care ar fi de asociat cu educația. În sfera aceasta, predictibilitatea, planificarea, ritmurile bine statornicite, obiceiurile sunt cele care conferă eficiență sistemului.

Oportunitatea ne duce cu gândul la o situație prielnică, la o ocazie de a întreprinde ceva semnificativ. Un prilej favorabil, o ocazie fericită ar fi precizările date de orice dicționar. Oricum, sensul este unul benefic.

În mod opus, ceva ce nu este oportun apare drept nepotrivit, este purtător de negație și de aici sugerează negativitate: in-oportun. Este inoportun să deranjezi vecinii. Este inoportun ca un elev să fie obraznic cu profesorul său etc.

Când știm că o anume activitate este oportună? Cum ne dăm seama că am ratat o oportunitate?

În orice moment liber este oportun să facem mișcare. Dar, oportunitatea de a aplica pentru o bursă de studiu apare rar, poate de câteva ori în viață. Deci, am crede că o oportunitate autentică este cu atât mai valoroasă cu cât apare mai rar.

A beneficia de o oportunitate este re­zultatul unei alegeri care se dorește a fi una rațională. Nu emoțională, nu conjuncturală, nu pripită. Oportunitatea apare celui care devine conștient de ea, altfel este doar una dintre întâmplările petrecute de-a lungul vieții. Dacă decizia este tergiversată, atunci oportunitatea se poate pierde. Definitiv.

Oportunitatea pedagogică. Cancelaria unde este?

Casele Corpului Didactic organizează ateliere de lucru online, ședințele Consiliului Profesoral au loc din Classroom, ca meet, toată lumea profesorală pare co­nectată la comunicatele oficiale transmise de la Ministerul Educației și de la inspectoratele locale. Avem, am putea constata, parte de colaborare colegială, de susținere profesională de la distanță, de un eficient schimb de bune practici în mediul online. Cu puțină bunăvoință, am accepta chiar că pentru fiecare profesor, în funcție de experiențele lui specifice, de implicarea în diferite activități didactice, de intensitatea muncii căreia i se dedică, s-a configurat un tip de Cancelarie virtuală. Aceasta este însă puternic personalizată. Am zice, la limită, că fiecare are cancelaria lui. Dar cancelaria aceea pe care o știm drept tradițională pare să fi rămas cumva în urmă.

Dacă un tânăr coleg chiar își dorește să ajungă în sala unde școala a desemnat să fie acel birou comun al profesorilor numit Cancelarie se poate afla în situația în care va găsi, cel mai probabil, o sală goală. Dacă elevii sunt împreună cu profesorii lor în scenariul roșu, iar orele sunt online, atunci se află cu toții pe platforma dedicată activităților educative. Dacă își desfășoară orele în sistem hibrid, atunci posibilitatea ca fiecare dascăl să fie în sala de clasă, unde ține lecția, este destul de mare. Doar dacă școala are verde să activeze în formatul clasic, mai există șanse ca în pauze profesorii să frecventeze pentru câteva minute cancelaria.

În linii mari, se configurează, cel pu­­țin pentru prezentul imediat, o cancelarie mai degrabă virtuală, decât una de tip față în față. Ce oportunități oferă dascălilor o astfel de întâlnire virtuală?

În primul rând, se pot regăsi în jurul unor teme comune de interes cu colegii de aceeași specialitate. De aici, pot face schimb de experiență aplicat având în atenție tocmai dificultățile sau oportunitățile de formare pe care disciplina predată le oferă elevilor.

Apoi, își pot lărgi aria de comunicare cât de mult își doresc, au oportunitatea de a comunica pe tot cuprinsul național sau, mai departe, oriunde vor în lumea largă.

Ce aducea în mod distinctiv întâlnirea frecventă, zi de zi, în spațiul cancelariei din școala unde profesorul își desfășoară activitatea era acordarea unei atenții deosebite aspectelor nemijlocite de învățare, educare, formare ale elevilor din școala sa. Adresabilitatea directă, rezolvarea problemelor care se iveau în timp real, făceau din actul didactic unul viu, profund uman. Trăirea efervescentă a emoțiilor, activarea pârghiilor motivaționale aduceau un plus calitativ interacțiunilor între elevi și profesori, precum și a celor colegiale. Cancelaria tradițională era un loc comun al celor care munceau în unitatea școlară respectivă. Era ca o inimă care bătea pentru școala sa. La cancelarie veneau și părinții elevilor să vorbească cu dirigintele copilului, să afle despre rezultatele la învățătură. Tot aici ajungeau și studenții aflați în practica pedagogică, să-și caute profesorul mentor. Unii dintre elevi îl însoțeau pe profesorul cu care avuseseră ora, în discuția care se prelungea în pauză, de-a lungul coridoarelor până la cancelarie. Alții stăteau nerăbdători la ușa cancelariei să îl aștepte pe un profesor căruia aveau ur­gent să-i comunice ceva anume. În jurul cancelariei se crea o emulație aparte. Așa se făcea că actul didactic nu se desfășura doar în spațiul clasei, ci și în restul școlii al cărei punct central era cancelaria.

Ce a devenit binele comun?

Constituie o întrebare din categoria acelora care primesc răspunsuri dintre cele mai diverse, dar oricâte ar fi tot nu reușesc să facă de prisos interogația.

Ce a devenit binele comun? – este subtitlul volumului Tirania meritului, scris de cunoscutul profesor de filozofie politică de la Harvard, Michael Sandel –, poate fi o întrebare pe care cei care își dedică viața muncii în educație o pot considera una specifică domeniului lor de interes.

The Guardian consemnează că pe vremea când Michael Sandel avea doar 18 ani, încă elev la liceul Palisades, l-ar fi provocat cu tot elanul tinereții la o dezbatere pe Ronald Reagan, pe atunci Gu­vernator al Californiei. Cel care avea să câștige alegerile peste nouă ani și să devină o luminoasă figură la Casa Albă a avut o atitudine de o eleganță semnificativă în dialogul urmărit cu atenție de toată comunitatea școlară. Michael ­Sandel își aduce aminte că, deși nu ur­mărea să se impună printr-un spirit combativ, afișând o atitudine defensivă, totuși interlocutorul său s-a detașat ­printr-un farmec aparte, care i-a adus succesul atunci și pe mai departe.

Așa se face că meritul lasă impresia că deschide calea notorietății publice în mod firesc, ca și de la sine.

Dar meritul antrenează implicit și alte stări de un real impact social. El poate fundamenta o distincție clară între învinși și învingători, poate adânci inegalitățile.

Sandel atrage atenția asupra faptului că, deși idealul meritocrației ne încântă fără nici un dubiu, el se bazează pe presupoziția că inițial toți s-au bucurat de șanse egale, că accesul fiecăruia în competiția socială a fost posibil în mod egal, că nimeni nu a fost lipsit de oportunități de dezvoltare. Doar că, în realitate, oricare ar fi nivelul de dezvoltare al unei societăți, inegalitățile de la nivelul vieții de zi cu zi continuă să împartă oamenii în învingători și învinși.

Sandel observă că, de fapt, copiii din familiile sărace întâmpină mai multe dificultăți în dezvoltarea lor socio-profesională decât cei din familiile care nu sunt sărace. Tocmai de aceea problematica meritului devine corozivă dacă se reduce doar la ideea că meritul este strict datorat celui care a avut succes, iar cei care nu își pot proba meritele se fac vinovați în mod direct de lipsa lor de calități.

Dacă e să luăm un exemplu din lumea școlii, recunoaștem că șansele copiilor din mediul urban, în care școlile au platforme suport pentru desfășurarea orelor în varianta online, conexiuni bune la internet, sunt în mod clar superioare, aceștia fiind favorizați față de copiii din mediile sărace, izolate, în care, ca să ne referim doar la o situație limită amintită în știrile media, persoana de serviciu de la primărie ducea fișele de lucru elevilor, pe care aceștia probabil le vor lucra, pentru ca mai apoi cadrul didactic să le corecteze etc.

Poate că ar trebui să ne regândim atitudinea față de succes și față de eșec, în contextul social controversat care este determinat de procesul accelerat de globalizare și de inegalitățile sociale în creștere care îl însoțesc.

În Tirania meritului (Penguin, 2020), Michael J. Sandel susține că meritocrația erodează binele comun. Cei care devin învingători dezvoltă o atitudine de aroganță, iar cei care pierd, trăiesc un sentiment de umilință. Nimeni nu mai ia în seamă factori conjuncturali ca: norocul, șansa, o stare de suport bună. Cei care se consideră elite își afirmă o stare psiho-­socială de superioritate. Dar aceasta este contraproductivă pentru binele comun. Competiția, inegalitățile sociale sunt piedici în consolidarea în timp a unei bună­stări sociale consistente.

Rolul educației însă tocmai în această direcție ar putea fi căutat: oamenii educați pot avea o contribuție reală în a sprijini creșterea calității vieții în comunitățile unde trăiesc. Dar, cum să fii meritoriu fără să pici în capcana infatuării distante?

Michael Sandel ne îndeamnă să re­gândim trei aspecte ale vieții civice: semnificația succesului, demnitatea muncii și rolul facultății. Munca ar fi bine să ne aducă beneficii pentru noi și familia noastră, să ne permită să avem nu numai un trai decent, ci și să ne construim un stil de viață în concordanță cu aspirațiile pe care le proiectăm. În același timp, ar fi necesar să putem contribui și la binele comun. Orice muncă ar fi bine să fie respectată și să i se recunoască importanța sa socială.

O idee larg cunoscută, atât în științele sociale, cât și la nivelul simțului comun (Cine are carte, are parte…), este legătura directă dintre educație și o stare socială dezirabilă: cu cât un individ are mai multă educație, cu atât își crește șansele pentru a duce o viață mai bună. Totuși, facultățile au căpătat un rol foarte mare ca arbitri ai oportunităților, consideră Sandel.

Dascălii care lucrează în colegii de top, în care toți absolvenții aplică pentru a-și continua studiile la diverse facultăți, pierd din atenție că aceasta nu este starea de lucruri generală.

Numărul absolvenților de studii superioare nu este la fel de mare pe cât ne-am dori să fie. De pildă, la noi, conform datelor Eurostat, raportate la populația activă (cu vârste cuprinse între 25 și 64 de ani), în anul 2017, unu din cinci români are diplomă de studii superioare, deci aproximativ 17,6%. Media țărilor UE este de 31,4%, în mod special remarcându-se Irlanda, țară în care unul din doi cetățeni a terminat o facultate. Totodată, unul din cinci tineri cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani au părăsit timpuriu sistemul de educație, deci aproximativ 18,1%.

De fapt, în ansamblul societății, cei mai mulți oameni nu au diplomă de facultate.

Desigur, cei care muncesc în educație își doresc ca tot mai mulți tineri să-și continue studiile, pregătirea universitară să fie accesibilă pentru cât mai mulți oameni. Realitatea socială arată însă că oportunitatea de a fi educat este departe de a fi deschisă tuturor. Mai mult, și pentru cei cărora șansele unei vieți educate le sunt favorabile, le vor fi decontate anumite costuri. Într-o lume pragmatică și consumeristă, până la urmă orice alegere are prețul ei.

Costul de oportunitate

Dacă reluăm ideile unei lecții de bază din economie (de exemplu, Nevoi, resurse. Legea rarității resurselor. Costul de oportunitate, așa cum elevii au fost invitați să urmărească și prin emisiunea dedicată pregătirii Bacalaureatului găzduită de emisiunea Teleșcoala, difuzată pe TVR 2), ne putem da seama mai clar ca niciodată cum se articulează la nivelul vieții obișnuite costul de oportunitate. Simplu spus: dacă ne manifestăm ca un agent rațional, care înțelege că re­sursele sunt principial limitate, iar ne­voile sunt, generic vorbind, nelimitate, atunci decalajul care se creează ne pune într-o dificultate pe care suntem provocați să o depășim. Dar cum? Ideea este că a face o alegere devine dificil din perspectiva consecințelor imediate: alegând ceva, implicit renunțăm la oricare altă alternativă. Cumva a alege, adică a prefera, înseamnă totodată a elimina, a renunța. Demersul devine mai complicat dacă ne gândim că re­nunțarea nu se referă la ceva secundar, ușor de ignorat, ci la cea mai importantă alternativă în ordinea opțiunii. Pentru a realiza decizia, inventariem alternativele de satisfacere a nevoilor și o alegem pe cea considerată cea mai adecvată în situația dată.

A recunoaște importanța unui fapt, valoarea unei stări de spirit se va supune aceluiași tip de evaluare?

Să ne gândim la un exemplu tipic din sistemul de educație: elevii și părinții lor discută despre oportunitatea de a urma cursurile unei anumite școli, de obicei una bine cotată, dar nu de fiecare dată alegerile făcute chiar se dovedesc a fi ținut cont de costurile aferente. Nu mă refer la costuri financiare, ci la efortul pe care îl presupune, stilul de viață care se dorește a fi adoptat.

Obrazul subțire cu cheltuială se ține – ne amintește de un proverb străvechi, ale cărui învățăminte trimit la onestitate, la conștientizarea presiunii pe care costurile alegerilor făcute, și care neapărat trebuie onorate, influențează viața noastră de fiecare zi.

Dar atunci când am realizat o alegere am ales de fapt o variantă, simultan ra­­tând orice altă șansă.

Când ceea ce facem devine foarte greu, ne consumă o mare parte din resurse și nu întrezărim un raport bun între costuri și beneficii, ne dorim adesea să mai putem dispune de o a doua șansă.

Știm că A doua șansă este numele unui program de educație formală gândit pentru cei care, dintr-un motiv sau altul, au ratat participarea la un curs firesc al educației în raport cu vârsta și cu parcurgerea echilibrată a etapelor din sistemul de învățământ, nu au finalizat ciclul primar și gimnazial. Desigur, există o a doua șansă și pentru învățământul liceal.

De când însă elevii învață de acasă, iar zi de zi întreaga familie poate asculta cum se derulează cursurile ordonat și sistematic, după orarul clasei în care învață copilul (sau ale claselor în care învață copiii), putem accepta că s-a de­marat implicit un program de învățare de acasă de tipul a doua șansă, unul informal de astă dată. Dar acum, a doua șansă pare să fie, pe de-o parte, a părinților pentru a se apropia în cunoștință de cauză față de școală, iar pe de altă parte, a profesorilor de a practica un învățământ deschis, sincer, adresat beneficiarilor cu bunăvoință umană și generozitate pedagogică.

Ipoteza este că cei mai mulți dintre părinți se implică în a oferi un sprijin constant la învățare copiilor lor, mai ales când sunt în primii ani de școală; le monitorizează activitatea zilnică, îi supraveghează când își fac temele, dezvoltă strategii din ce în ce mai subtile de control parental pe măsură ce copilul crește.

Desigur, există situații de viață diverse, părinți ocupați și mult prea stresați de obligațiile lor de la serviciu, dar și părinți care își organizează echilibrat timpul alocat sarcinilor de muncă și cel dedicat vieții private.

Unii dintre părinți, dar probabil un număr relativ mic, pot fi considerați ­într-un fel părinții mai puțin educați, care au ocazia, în paralel cu desfășurarea cursurilor online, de a-și mai actualiza cunoștințele.

Există desigur și categoria părinților educați și superior educați care își amintesc cu nostalgie diferite conținuturi de învățare, atunci când lecția online se derulează cu sonorul dat tare în toată casa.

Chiar dacă nivelul de educație este unul bun, totuși putem vorbi de un tip de re-educare – una adaptată la specificul societății aflată în plină criză sanitară.

Învățarea pe tot parcursul vieții este un concept utilizat tot mai frecvent în științele educației, pe măsură ce schimbările care se produc în societate au devenit din ce în ce mai clar conștientizate, împreună cu consecințele care le provoacă, inclusiv privind necesarul de formare profesională continuă.

Transparența actului educațional formal poate fi rezultatul creat de oportunitatea lecțiilor online. Așa se face că educația ajunge să fie o parte importantă a vieții cotidiene petrecută acasă, în familie.

Atunci când decidenții au de hotărât pentru educație de ce și cum de preferă anumite modalități de a înfăptui ceea ce consideră important, renunțând în același timp la alte variante potențial posibile, sunt de cele mai multe ori concentrați pentru a justifica alegerea făcută. Pe ea caută să o întemeieze folosind diferite argumente. Dacă am avea răgazul de a reflecta în manieră filozofică ne-am gândi: oare care este varianta cea mai bună la care se va renunța?

Articol de Cristina ȘTEFAN – profesor