Un adevăr unanim recunoscut are, în mod paradoxal, o natură duală. El stă, asemenea unei premise logice sau unei axiome matematice, la temelia demersurilor noastre esențiale. Pentru că pornim, în mod fundamental, tocmai de la acel adevăr, indiferent dacă, mai departe, este vorba de gândire, de atitudine sau de acțiune, în ceea ce urmează să se întâmple.

Bunăoară, împărțirea pe luni, pe săptămâni și pe zile a anului calendaristic este un astfel de adevăr universal, chiar dacă începutul anului diferă, după po­­poare și epoci: romanii Antichității clasice, de pildă, începeau anul de două ori: politic, la 1 ianuarie, agricol și militar, la 1 martie; la rândul lor, chinezii cunosc, până astăzi, un început calendaristic cu totul diferit („Anul Nou chinezesc“), pus sub semnul, simbolic, fie al diverselor animale, reale și fantastice, fie al unor elemente cosmice, telurice etc. Ca să luăm un alt exemplu, aritmetica și geometria pornesc de la adevărul inebranlabil al unor axiome imposibil de contestat, căci atunci s-ar contesta știința (lor însele) ca atare: adunarea, scăderea, tabla înmulțirii și cea a împărțirii, ori teoria unghiurilor, pe care este construită întreaga geometrie. În sfârșit, în materie de drept, a anula adevărul teoretic al, să spunem, prezumției de nevinovăție ar echivala cu desființarea universală a actului de justiție. Fapt imposibil și de conceput, darămite de realizat. Exemple, unele similare, altele chiar identice, pot fi aduse la nesfârșit.

Dar adevărul unanim recunoscut invită și la un alt gen de abordare. Una situată la suprafața lucrurilor, faptelor, gândirii noastre. Este sau poate fi atât de evident un adevăr unanim recunoscut, încât tocmai prin faptul că este atât de bine cunoscut și recunoscut ne invită sau ne poate invita, tentant, să-l ignorăm, să-l lăsăm deoparte. Adevărul poate, așadar, deveni altceva decât el este în mod fundamental, și anume poate deveni contrarul său. Un astfel de adevăr întors, sucit, deviat de la esența sa de adevăr, devine un truism, adică un adevăr banalizat, ori de respins, ori cel puțin ignorabil. Tocmai asupra adevărului banalizat poate plana suspiciunea neadevărului. Atât de mult ne-am obișnuit, în anumite cazuri, cu ceea ce am putea numi adevărul unui adevăr, încât îndoiala care poate interveni, ulterior, într-un interval de timp oarecare, se dovedește sau se poate dovedi capabilă să ridice un semn de întrebare exact asupra esenței adevărului: oare un adevăr sau altul este, ori poate nu este, realmente adevărat?

Ajuns truism, adevărul se îngemănează, în concluzia scurtei noastre reflecții preliminare, cu neadevărul, și devine – sau poate deveni –, paradoxal, opusul lui. Rândurile noastre de azi doresc să exemplifice un astfel de caz, luând ca punct de pornire o experiență personală.

Copilăria, conștientă și rememorabilă, a multora dintre cei născuți în România de dinaintea lui decembrie 1989, a fost marcată, ne aducem aminte, între altele – dacă în casele noastre funcționau radioul și televizorul (cel cu doar două programe) –, de emisiuni create special pentru educația copiilor, de la prichindei („șoimii patriei“, numiți ceva mai târziu) până la demnii purtători ai cravatei roșii de pionier. Îmi răsună și acum în minte semnalele sonore care precedau, cu puțin, anunțul titlului emisiunii: Roza vânturilor, Vreau să știu, Teleenciclopedia. Poate și altele, dar (le-)am uitat. Ele au fost, pentru noi, internetul de azi. Veneau să completeze, plăcut și, de aceea, atractiv, ceea ce ne oferea școala acelor vremuri, de la clasele primare și gimnaziale până la acelea, târzii, de liceu. Apoi, la vârsta maturității, m-am întrebat (și n-am încetat s-o fac niciodată) ce oferea elevilor școala acelor vremuri, în inevitabilă comparație cu ceea ce ne oferă, astăzi, ea. Sau, altfel spus, cu o sintagmă neutră de orice emoție, care era și care este oferta educațională a învățământului preuniversitar? Pe ce baze – pornind, deci, de la ce fel de principii, altfel spus, adevăruri – pornea ea odinioară și de la ce fel de principii, respectiv tot adevăruri, pornește ea astăzi, la peste jumătate de veac mai târziu.

Cel mai simplu răspuns mi se pare acela care ia în calcul, retrospectiv, înseși denumirile acordate școlii, pe diferite trepte de educație școlară, atât în epoca imediat postbelică (anii ’50-’60), cât și în deceniile ulterioare, până în pragul lui decembrie ’89.

Eternei școli primare (clasele I-IV) îi urma școala generală. Acesteia îi succeda, în chip firesc, liceul (clasele a IX-a până la a XII-a, uneori a XIII-a, dacă era vorba de liceul seral, în opoziție cu cel „la zi“). Până în anul 1978, cînd a survenit ultima reformă a învățământului românesc din epoca societății socialiste multilateral dezvoltate, imensa majoritate a liceelor din România era formată din așa-numitele – datorită profilului lor – licee de cultură generală. Acestea s-au transformat, după respectiva reformă, în liceele de matematică-fizică, pe de o parte, de filologie-istorie, de biologie, de chimie etc., pe de alta. Iar unele foste de cultură generală s-au transformat, după același an 1978, în licee industriale. Pentru ca, în sfârșit, după 1989, clasificarea pe tipuri de școli a învățământului preuniversitar să ajungă la formulele de azi, consfințite de Legea Educației Naționale (L.E.N., cunoscută și sub denumirea de „Legea 1/2011“).

Să revenim puțin la situația de până la reforma din 1978. Ce vom constata?

Din primii ani de după Război încoace, viziunea educațională în România, vreme de trei decenii (1948-1978), a pus accentul, mai bine sau mai puțin bine, mai lent sau mai accelerat ca efecte, pe formația generală a copilului și a viitorului adolescent. Școala oferea cât mai multă cunoaștere, pornind de la premisa (de ce n-am spune, adevărul axiomatic de atunci) că el, copilul, viitorul adolescent, adolescentul, are nevoie de cât mai multă cunoaștere. Oferta educațională, desigur atent selectată pe domenii și discipline, era una – subliniez – generală, pentru că ea țintea să ofere esențialul din cât mai multe domenii ale cunoașterii științifice: din matematică, din fizică, din chimie, din istorie, din spațiul cultural al limbilor străine, din geografie, botanică, zoologie, anatomie, biologie, economie, filozofie, psihologie, desen, muzică, și așa mai departe. Nu separat, pe „profile“, ci în simultaneitate și succesivitate.

De la ce adevăr (axiomatic) se pornea? De la acela, implicit, presupus și pus în aplicare, că viitorul tânăr are nevoie de și simte nevoia cunoașterii cât mai variate, din cât mai multe domenii. De ce? Pentru că se presupunea din nou (dumneavoastră veți socoti dacă și cu temei, sau fără) că și copilul, viitorul tânăr, adolescentul simțea nevoia, dorea să cunoască cât mai mult, cât mai divers, cât mai interesant, din cât mai multe direcții. Oferta educațională era concepută – și era, efectiv – stimulativă, deoarece vroia să îl provoace și îl provoca pe copil, pe adolescent să afle cât mai mult, cât mai divers, cu posibile conexiuni între domenii.

Acest adevăr a devenit, în(tre) timp, unul banal, acceptat unanim de o societate deprinsă cu ordinea și disciplina, de regulă impuse. Atât de acceptat, încât, cum spuneam mai sus, gândirea ideologică a început să aibă îndoieli asupra lui. Iar adevărul monolitic de odinioară a început, în felul acesta, să capete fisuri. Așa s-a produs ruptura din anul 1978, când întreaga gândire educațională a fost repusă pe o bază nouă: aceea a legăturii cu practica a copilului și a adolescentului, ca viitori membri responsabili ai societății.

Articol de Liviu FRANGA – profesor universitar