Supremația științei de carte

La început de an școlar (de fapt, întotdeauna, dar mai ales în acest moment) se repetă că școală bună înseamnă un ansam­blu de norme, cerințe și dotări, de la manuale și materiale didactice la condiții igienico-sanitare. Nevoia de resursă umană – cadre didactice – este înțeleasă de la sine. Se spune că este necesar ca ele să fie motivate, să dovedească devotament față de profesie, dragoste pentru copii, har, talent pedagogic și încă alte calități incontestabile. Toate sunt de natură să-i atragă pe elevi fizic și afectiv spre școală, iar părinților să le dea liniștea și încrederea că le sunt copiii pe mâini bune. Mai presus de orice de acest fel este cerința științei de carte. Școala are nevoie întâi și-ntâi de profesori buni cunoscători în domeniile lor de specialitate. Scurt spus, are nevoie de oameni care să aibă ei în primul rând școală consistentă, eventual multă sub aspect formal. Drept urmare, normal ar fi ca școlile, mari și mici, să se prezinte publicului beneficiar și partenerilor mai ales prin oamenii lor. La loc vizibil, accesibil și accesabil, să fie etalate informații care să-l caracterizeze pe fiecare cadru didactic al școlii sub aspectul formării pro­fesionale și al tras­e­ului profesional: fa­cul­tatea urmată și universitatea căreia îi aparține (inclusiv, unde e cazul, cu preci­zarea distincției între universitatea în care a studiat și cea în care și-a susținut examenul de li­cen­ță), de ase­menea, să fie scrise forma de studii, în câți ani a urmat fie­care ciclu, cu ce medie a absol­vit, suc­ce­siunea tem­porală a examenelor ulte­ri­oare, even­tua­lele tre­ceri prin diverse uni­tăți de învățământ sau alte locuri de muncă etc. Școlile se reco­mandă pe „piața educației” (urâtă vor­bă!), adică prin pos­tere și pe la târ­guri de profil, enu­me­rând mai ales dotări de felul after school, sală de sport, cabinete, computere etc. și înșirând titluri de proiecte europene și de „cursuri” din oferta de CDS. Cadrele didactice sunt prezentate global, cel mult statistic: atâtea cu gradul didactic I, cu definitivat etc. În același timp, cu felurite ocazii, sunt cadre didactice cărora parcă le este peste mână (dacă nu frică sau rușine) să spună la ce școală predau, chiar cum le cheamă, așa că se prezintă prin câte ceva de felul „sunt cadru didactic într-o școală din sectorul…”, „și eu vin dintr-o școală în care…”, fără să spună numele, numărul școlii. Poate sunt influențate de practica văzută pe la televizor, unde grija de a nu face publicitate în afara regulilor este atât de obsesivă, încât vreunui profesor care vorbește numele îi e subtitrat cu specificația „profesor școală”, „director liceu”, iar cuiva care se referă la vreo carte i se atrage atenția să nu pronunțe numele autorului, iar dacă arată cartea în imagine, să acopere cu palma numele editurii și al autorului.
În general, se constată o anume reținere de la (auto)reco­mandarea prin școală, adică prin studiile absolvite, prin profilul, specialitatea și nivelul formării inițiale, prin numele instituției care a eliberat diploma de studii. „Echipa”, „Oamenii”, „Cine suntem” și alte generice folosite pentru contexte dedicate prezentărilor conțin caracterizări al căror scop declarat (și, de altfel, foarte necesar) este să convingă asupra profesionalismului, competențelor unor individualități. Pentru aceasta însă recursul nu este la dovezile și la nivelul trecerii prin școală, ci la diverse însușiri umane, multe dintre ele cam din aceeași categorie, însușiri devenite calități pe care o tradiție mimetică de vreo două decenii printr-un automatism le perpetuează ca definitorii profesional. Este vorba despre dăruire, implicare, dedicare, integrare rapidă în echipa de specialiști pasionați (deci, problemă de timp, nu de adecvare la cerințe specifice sarcinilor, la nivelul general de pregătire și educație din locul respectiv). În general, e recomandat ca specialist omul cu viteză de reacție și capacitate de adaptare, dinamic, dovedind inspirație și abilități care țin de spontaneitate, lăsându-se de înțeles că studiul, aprofundarea, informarea și valorificarea informației, elaborarea sunt desuete; îndoiala nici nu se mai pune problema că ar fi necesară, ea fiindu-le cu totul străină reprezentanților unei tipologii de profesioniști foarte extinse astăzi. Cunoașterea pe calea spre profesionalizare se face prin desco­perire și mai ales în mod auto­didact. În acest fel se câștigă experiență, subliniată cifric, obligatoriu cu sugestia nepătrunsului (peste opt ani de experiență, peste 15 ani, peste…), ca încă o dovadă a valorii profesionale. Numele școlii absolvite nici vorbă nu este să fie arătat drept întărire a ­pro­­fesiona­lismului celui prezentat. Cel mult, este menționată specializarea absolvită, însă numai dacă e cu totul alta decât cea în care cel în cauză activează acum; omul care performează în profilul și într-una dintre specializările școlii pe care a urmat-o se vede că nu e demn de interes.
Tendința școlii este de a merge și ea pe această cale, a estompării învățăturii acumulate din carte, de la profesori, în cadru instituțio­nalizat. Învățat nu mai înseamnă bun cunoscător, ci motivat și, mai departe, aplicant. Timorată sau din alte motive (inclusiv care țin de nivel profesional), școala se arată consonantă cu cei care-i dau un rol subordonat, îndatoritor elevilor, comunității, angajatorilor – oricui.
Florin ANTONESCU