Un interviu recent al ministrului Educației, domnul Mircea Dumitru, repune în discuție – ceea ce credeam că a trecut doar ca un fapt de scandal – afirmațiile rectorului Universității Babeș-Bolyai, din Cluj, domnul profesor Ioan Aurel Pop. Reamintesc că universitarul clujean pune în discuție profilul unei părți a generației actuale, pe care domnia sa o numește generația Facebook sau, altfel spus, acei „oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic (ce) alcătuiesc generația «Google», generația «Facebook», generația «SMS» sau toate la un loc”. De fapt, se atrăgea atenția asupra unei teme care poate realmente îngrijora în contextul în care o anume inerție face posibilă îmbrățișarea facilă a tot ceea ce este nou și generează informație.
Nu e clar din interviul dat de domnul ministru dacă domnia sa consideră tema suficient de interesantă pentru a merge mai departe și a organiza o dezbatere punctuală sub egida Ministerului cu privire la riscurile și avantajele noilor tehnologii. Ar fi poate o premieră, fiindcă, din câte știu, în nicio altă țară această problemă nu a fost abordată instituțional, ci mai ales individual sau din perspectivă politică. Ar fi interesant de știut, în acest context, punctul de vedere al unor pedagogi, psihologi, cercetători în științele cognitive, sociologi, interesați de aspect etc.
Nu era singura temă prezentă în discursul prof. Ioan Aurel Pop, cealaltă fiind la fel de punctuală – configurația învățământului preuniversitar, prezența unor așa-zise discipline menite să socializeze în noul plan-cadru al gimnaziului.
 Disputa cu privire la rolul unor discipline de învățământ, ca și cea care privește finalitățile școlii, nu este deloc recentă: de altfel, în lunile de dez­batere a noului planul-cadru gimnazial s-au conturat, cumva ca de obicei, două poziții divergente: a celor care au vrut să „europenizeze” planul-cadru, punând accent pe disciplinele care „socializează”, și a celor care continuau să creadă cu fervoare că drumul socializării trece printr-o cultură generală esențială și solidă, în care mate­matica și limba română joacă un rol important, ca și asumarea și cunoașterea trecutului, favorizate de disciplina istorie. E probabil că adevărul se află, ca de obicei, undeva la mijloc, iar modul în care actualul ministru își formulează propriul punct de vedere nu contrazice acest adevăr: „Viziunea mea este că la cursul primar, la gimnaziu și la liceu, școala nu are menirea să formeze specialiști, ci are menirea să îi educe și să îi socializeze pe copii, să formeze cetățeni. Iar un cetățean va fi format bine și consistent dacă copilul respectiv, poate chiar din clasa zero, este învățat treptat care sunt drepturile sale, care sunt obli­gațiile sale”. Mi se pare că din spusele minis­trului nu reiese în niciun fel faptul că o cultură generală esențială ar fi de natură să aglomereze programul elevului din gimnaziu.
Cealaltă temă este, desigur, mai delicată și prof. Mircea Dumitru încearcă mai întâi să o cir­cum­scrie: „Ar fi, spune domnia sa, în primul rând o discuție foarte interesantă despre cum definim generația Facebook sau generația SMS. Eu aparțin sau nu acestei generații? Am 56 de ani, sigur, dl profesor Pop e puțin mai în vârstă decât mine, dar nu mult mai în vârstă. Am putea da o definiție func­țională: aparține oricine folosește aceste instru­­mente în mod constant. Atunci și eu aparțin generației Facebook, chiar dacă sunt cu mult mai în vârstă decât dvs. (…)”
Dar, spune ceva mai încolo domnul Mircea Dumitru, e vorba mai degrabă despre „un număr poate restrâns de oameni tineri, care în primul rând se informează folosind aceste mijloace și mai puțin folosind mijloacele și instrumentele școlii formale, ceea ce se întâmpla atunci când generația mea era în școală. Și că o parte dintre aceștia, fiind absorbiți de cantitatea enormă de informație și neavând o instrucție dată de profesori, de mentori, de oameni care să fie modele, o parte din acești tineri nu reușesc să își formeze o gândire pro­fundă, structurată, analitică, care să poată să aibă un punct de vedere mai coerent și solid constituit despre societate, fenomene, lucruri”.
Iată, așadar, deja un număr de discriminări care ar putea să ducă înainte discuția despre relația dintre tânăra generație și noile tehnologii ale informației, dar mai ales în relația dintre gene­rația/seriile aflate pe băncile școlilor și învă­țare/cunoaștere. Iar aici lucrurile se complică cu adevărat, fiindcă școala n-a reușit până în acest moment să distingă cu adevărat, mai ales prin programele școlare, între ceea ce se cheamă informație și ceea ce este cu adevărat cunoaștere. De altfel, actualul ministru al Educației o spune, chiar dacă referința la școală este absentă: „În momentul de față, spune Mircea Dumitru, avem acces instantaneu la toată informația de care avem nevoie. Problema este că această informație trebuie filtrată în funcție de niște inte­rese de cunoaștere, anumite întrebări pe care nu ți le dă foarte ușor inter­netul. Pentru că internetul îți oferă o masă enormă de informații, ești aruncat într-un ocean de informații. Dacă nu ai niște puncte cardinale, ești literalmente ca într-un ocean în care nu poți să deosebești nordul de sud. E nevoie de școală totuși pentru a trece de la informație la cunoaștere (subl. ns.)”.
Adrian Costache
P.S. Interesant este și modul în care actualul ministru al Educației definește cuvântul opinie, în contextul în care auzim foarte des „aceasta este păre­rea/opinia mea!” și care joacă rolul de „adevăr personal”, absolut pentru unii. Spune domnul ministru: „Noi vorbim despre dreptul omului la opinie, esențial într-o societate, dar opinia nu este cunoaștere. Opinia poate fi falsă, dar cunoașterea nu poate fi falsă (subl. ns.). Prin urmare, vorbele domnului profesor Pop trebuie analizate mai echilibrat și mai cumpănit. Eu, de pildă, dacă domnia sa a vrut să spună că există o conspirație malefică ce se bazează pe credulitatea oamenilor, care se bazează pe incapacitatea lor de a trece de la opinie la cunoaștere, n-aș fi de acord cu acest punct de vedere. Nu sunt adeptul în nicio formă a teoriilor conspiraționiste. Dar nici nu i-aș acuza dintr-odată pe toți aceia care atrag atenția că putem avea impresia că știm anumite lucruri, pentru că în mod foarte ușor avem acces la informație, atunci când obținerea cunoașterii trebuie să fie rezultatul unui efort și al unei răspunderi pe care trebuie să o aibă și individul, și instituția școlară.“ (subl. ns.)