Drama unei eleve s-a dovedit până la urmă un prilej bun de promovare a celor care au produs-o ca atare și a celor care au accentuat-o prin diverse ricoșeuri. De asemenea, a reactivat amintiri ale unor drame similare, adică a redeschis ceva suferințe. Aceeași dramă a elevei a mobilizat presă și bloggeri. În schimb, a lăsat tăcută școala. Se prea poate ca instituția școlară să se fi poziționat așa cum o face mereu în situații care conțin accidente (în sens cuprinzător) suferite de elevi, adică să socotească întâi și-ntâi dacă problema a survenit în timpul orelor sau în afara programului, în spațiul școlii ori în afara acestuia, iar dacă răspunsul este „în afară…”, „în afară…”, să se dezintereseze. Pe deasupra, despre victima în cauză s-a propagat și informația că este „în vârstă de 18 ani”.
Sigur, în cazul ca atare, nici școala nu ar fi avut ce să facă altceva decât au făcut alții care s-au pronunțat public (un rocker, un judecător, un actor, un arbitru de fotbal, vreo trei fete decorative de la televizor, câțiva moderatori, ceva ONG-uri, mulți psihoterapeuți), adică să ia atitudine sau, cum se zicea pe vremuri considerate foste, „să se alăture milioanelor de glasuri care…” Nu ar fi însemnat nimic în mod practic, însă ar fi reprezentat o tresărire din partea cuiva apropiat, ceva ce unii ar fi putut să considere o mângâiere, o situare de aceeași parte (mai ales că există tabere, când cauza ar fi omenește să fie una singură); ar fi fost un semn că școlii îi pasă de unul de-ai ei, de unul pe care-l are în grijă ca să-l educe, să-l învețe lucruri scrise și nescrise, mai ales mersul în viață pe propriile picioare, inclusiv cu știința de a deosebi ce e bine de ce e rău. Poate eleva chiar o fi crezut că-i face bine și că e de datoria ei să se arate ca să le mulțumească celor care i-au trimis o vorbă, un semn, o încurajare. Poate a fost o reacție la acuzările îndreptate de alții spre ea; așa o fi zis în mintea ei să arate că știe să fie recunoscătoare și să aprecieze ce este bun, că într-un cuvânt ea însăși e bună, nu așa cum o categorisesc cei care o acuză. În acel moment ar fi avut nevoie de un educator (dacă nu de o învățătură adunată din timp) care s-o oprească ferm, să-i spună că nu e bine să intre în jocul mediatic (așa ceva a devenit cazul) și că trebuie să se supună autorității profesionistului în materie de educație, nu „să aleagă”, încât să rezulte „alegerea și acordul”. Consilierea dinspre școală, pentru cei de care școala răspunde, nu are de urmat căi procedurale ca să se manifeste, ci trebuie doar să sară, să fie acolo, să întindă o mână la timp. Eleva este înmatriculată la un liceu care are director, face parte dintr-o clasă cu diriginte, în liceu probabil există cabinet psihopedagogic și cineva încadrat ca atare și măcar la vreo „activitate” o fi venit vorba despre „poziția școlii în comunitate” (acea poziție despre care se tot vorbește – „Școala, Biserica… stâlpii comunității…”).
Cu acest prilej dramatic s-a constatat cât de utile ar fi și alte învățături și lecții de educație, transmise dinspre școală, acumulate. Dacă s-ar transmite astfel de contribuții la educație, s-ar crea o necesară imunitate față de caracterizări generalizatoare de felul unora lansate ca fiind cauze ale dramei în discuție, iar violența nu ar mai fi tratată drept ceva firesc pentru viața noastră cotidiană. Astfel, nu numai că nu ar mai avea priză la public, ci poate ar fi puse la locul cuvenit aprecieri cum că e clar, acest caz marchează primitivismul societății noastre, deci suntem un popor violent, în care educația (de la școală? din familie?) se face prin reproducerea tiparelor violente ale societății. Dacă, pe drept cuvânt, n-avem nicio bază să susținem că pe noi, ca nație, mai mult decât pe alții, ne caracterizează ospitalitatea, mândria, hărnicia, frumusețea inegalabilă, inteligența și câte alte însușiri nobile transmise din manual în manual, de vreo sută de ani, atunci nici să ne declarăm violenți și primitivi de felul nostru nu are vreo acoperire. Violenții, chiar în haită, nu sunt așa fatalmente, pentru că sunt români, ci pentru că nu sunt educați și nu sunt duși la școală decât cel mult birocratic: înmatriculați, trecuți prin clase și examene și dotați cu adeverințe.
Drama unei fete este amplificată inclusiv de educația defectuoasă a unora care or fi considerând că-i vin în ajutor îndemnând lumea să-i transmită mesaje de solidaritate. Lipsiți de educația pe care s-o fi primit cândva ca să le fie de folos mai târziu, eventual în situații precum aceasta, ei se dovedesc nepricepuți în relații de fiecare zi („realitatea”, „practica”, „viața” de care profesorii sunt acuzați că-i țin departe pe elevi, prin metodele lor învechite) și probabil nu-și dau seama că și ei contribuie la ceea ce altfel condamnă, adică la expunerea victimei, la a o face și mai cunoscută. Alții, doritori la rândul lor să ajute, sugerează că se întorc la câte ceva ce în mod normal educația preprimară face să rămână în urmă: îmbufnarea că a pus altul mâna pe ceva de-al lor, aici fiind vorba parcă de ceva imagini și altele de acest fel.
Școala învață, îndrumă, educă, pregătește pentru asemenea împrejurări. Totodată, intervine ea singură. Îi este mai ușor să facă așa atunci când ține seama că are între misiuni ceva mai mult decât „acoperirea orelor”, „trimiterea situației”, „partici­parea la acțiunea…” La școală – e de reamintit – se fac Religie, Consiliere, Cultură civică, Dirigenție, se fac Educație fizică, muzicală, plastică, Limbă și literatură română, Biologie, Istorie, Geografie și multe altele care, după specific, pot să educe și nonviolența, și atitudinea în fața violenței.
Florin ANTONESCU