Camera Deputaţilor urmează să ia în dezbatere o propunere legislativă care – dacă va fi adoptată – va marca un moment de referinţă în istoria şcolii româneşti: alegerea directorilor de gimnaziu şi de liceu de către cadrele didactice. Ar fi un prim pas semnificativ în depolitizarea sistemului de învăţământ, deziderat devenit marota sine qua non în retorica ultimilor 25 de ani.
Să încercăm o scurtă privire retrospectivă pentru a înţelege tâlcul mai adânc al acestei idei. În epoca totalitară toţi directorii erau numiţi cu aprobarea expresă a partidului unic şi, dacă erau suficient de docili, dacă respectau preceptele şi dogmele venite de sus, aveau şansa să rămână în funcţii ani şi decenii la rând. Când mi-am început cariera didactică, după obligatoria repartiţie guvernamentală, primul meu director se afla la post de 23 de ani şi a rămas „bun în grad” şi după ce am plecat, la finele stagiaturii, după definitivat. Este doar un exemplu din multele posibile. Cu spiritul lor caustic, maliţioşii spuneau despre câte un director longeviv că „l-a uitat partidul în funcţie”, variantă mai blândă a formulei sinistre „l-a uitat moartea”. Experienţa ante-decembristă, bine cunoscută generaţiilor tomnatice, mai poate fi descoperită în arhive şi, eventual, în memoria vie a oamenilor. Pentru mulţi este important însă ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor cinci luştri, într-o etapă de înnoiri democratice deschisă de Revoluţie. Prima dată (şi ultima dată!) când directorii de şcoli, licee, spitale, teatre au fost aleşi prin vot deschis de către oamenii muncii din unităţile respective a fost în 1990. Procedura – unică – s-a aplicat şi inspectorilor şcolari generali. Prof. Gh. Cârjă, primul inspector general postdecembrist de la Vaslui, a fost ales, la începutul anului 1990, de către cadrele didactice şi inspectorii şcolari ai momentului. Acesta este un motiv de mândrie şi astăzi pentru contemporanul nostru, iar episodul este consemnat ca atare în volumul masiv Învăţământul vasluian. File de istorie, elaborat de Nicolae Ionescu, Gabriela Plăcintă, Daniela Croitoru, Ionela Lepărdă (Editura Pim, Iaşi, 2014, p. 438). Este adevărat că „adunările populare” respective, la care participau toţi angajaţii, de la director la femei de serviciu şi fochişti, ilustrau o democraţie haotică, zgomotoasă, deconcertantă, nu o dată isterică, pe care trăitorii acelor clipe şi-o amintesc fără mare plăcere. Era o democraţie incipientă, cu o naştere grea şi cu o evoluţie contradictorie până astăzi.

Cum era de aşteptat, politicul a preluat treptat frâiele puterii şi şi-a rezervat dreptul discreţionar de a numi directorii. Consolidările legislative, treptate, constituirea instituţiilor-cheie ale statului, funcţionarea Parlamentului, a Guvernului, a Preşedinţiei, a Justiţiei au adus clarificări pe orizontala şi pe verticala societăţii.
Cu o precizie matematică, directorii de şcoli sunt numiţi de către inspectoratele şcolare judeţene, care la rândul lor răspund comanda­mentelor politice locale, în conformitate cu directivele centrului. Directorii de licee primesc obligatoriu avizul ministerului de resort şi-şi exercită mandatul în limitele aceloraşi încorsetări şi servituţi. Cum inspectorul şcolar general însuşi este numit politic, rezultă că toată structura de conducere a învăţământului este ghidată şi monitorizată atent. Nimeni n-a subapreciat în aceşti ani rolul directorilor ca factori de influenţă în unităţile lor şi în comunitate, de unde şi grija permanentă pentru „rezerva de cadre” în eventualitatea rotativei politice.
În ultimii 25 de ani, numirile s-au soldat cu rezultate obiectiv variabile. Un bilanţ provizoriu arată că au existat numiri fericite, promovându-se oameni capabili, devotaţi, serioşi, competenţi, care şi-au onorat funcţia şi blazonul. Au existat şi directori cu prestaţii aproximative, ezitante, neconcludente, schimbaţi repede de tăvălugul evenimentelor. Au fost şi numiri nefericite, accidentale, ratate, convertite în eşecuri usturătoare. Nu este uşor să fii director. Să ne gândim la nenumăratele situaţii litigioase şi conflicte în toţi aceşti ani de tranziţie: director versus fostul director; director versus primar, în comune cu mari probleme în administrarea şcolii; director versus cadre didactice, mai ales când cel din frunte adoptă un stil autoritarist, dictatorial, abuziv. Directorul de şcoală este un Sisif modern, care se confruntă permanent cu o realitate multiformă şi complexă: şedinţe, asistenţe la ore, simulări şi examene, vizite şi interpelări ale părinţilor, statistici urgente cerute de ISJ, proiecte europene, activităţi extracurriculare, rutina zilnică a documentelor administrative, telefoane intempestive de la Poliţie ori Jandarmerie, paza unităţii, incidentele inerente dintre elevi, controlul periodic al mobilierului şi al celorlalte dotări, zile festive, aniversări, orar, concedii medicale etc., etc. Cine crede că munca managerului este o bagatelă se înşală. Directorii sunt şi ei oameni, cu însuşiri şi limite, cu sensibilităţi şi orgolii, cu răbufniri şi retranşări tactice. Prin forţa obligaţiilor profesionale, am cunoscut mulţi directori înainte şi după momentul revoluţionar 1989. Există o tipologie bine conturată şi de o mare varietate. Orice clasificare suferă însă de subiectivitate şi impresionism. Au existat şi poate mai există şi astăzi directori de mare prestigiu intelectual şi moral, veritabile repere etice pentru subordonaţi. Ei sunt păsările rare şi de mare preţ ale sistemului. Dar cine n-a văzut şi reversul medaliei? Directori-giruetă, orientaţi exclusiv de bătaia vântului politic; directori-balama, dispuşi să intre în orice combinaţie pentru a rezista; directori de avarie, care pot fi folosiţi conjunctural şi apoi abandonaţi; directori-executanţi, fără viziune, dar cu un pronunţat simţ practic; directori-tampon, puşi să tempereze excesele unor colectivităţi didactice; directori-satrapi, directori indolenţi, directori inerţiali şi nu în ultimul rând directorii manipulaţi de soţii, mai cu seamă la sate, în unităţi mici. Aceste consideraţii tipologice sunt schematice şi aproximative, dar dau seamă despre un tablou uman nu lipsit de veridicitate.
Dacă în viitor directorii vor fi desemnaţi de către personalul didactic al fiecărei unităţi (opţiunea fericită), mai rămâne de soluţionat un singur aspect: cei care aleg să aibă în faţă un câmp de selecţie, cu oameni de calitate pe care să-i pună în frunte. Numai aşa vom putea face un pas înainte, iar depolitizarea va fi o certitudine.
Teodor PRACSIU