Nu m-ar fi interesat în mod special fenomenul dacă nu vedeam în spațiul public românesc, dar mai ales la unele televiziuni fără cap și fără coadă, una dintre ele (un nou OTV) sufocându-ne cu apocalipse și cu titluri de-o șchioapă, de crezi că mâine trebuie să ne rostim ultima rugăciune, o campanie fără precedent împotriva… tehnocraților. Sigur, cititorul perspicace și-a dat imediat seama că e vorba de actualul Guvern tehnocrat, ajuns să conducă România în împrejurări mai mult sau mai puțin clarificate. De la bun început voi spune că nu știu în detaliu performanțele acestui Guvern, dar refuz din start ideea promovată masiv la aceste televiziuni, că a fost cel mai slab Guvern din ultima perioadă, ba chiar din 1990 încoace. Imaginea despre acest Guvern mi-am format-o urmărind fragmente de declarații, luări de poziții, mai ales ale actualului prim-ministru, conținutul unor Ordonanțe de Urgență, dar și activitatea miniștrilor Educației din acest Guvern.
Dincolo de anume ezitări (societatea româ­nească este un adevărat „labirint de interese!), de comportamentul anumitor miniștri, nimic grav n-aș putea reproșa actualului guvern. Așa cum nu am în momentul de față nici ce reproșa actualului ministru al Educației, profesorul Mircea Dumitru. Dimpotrivă, discursul lui de la începutul anului universitar a fost pentru mine un eveniment în sensul bun al cuvân­tului. Riguros, la obiect, prin „activarea” sau identificarea unor răni mai vechi și mai noi ale sistemului, el a părut a fi exact ce trebuia în acel moment. M-am gândit atunci, firește, mai mult în glumă, că școala românească nu mai trebuie să aibă altfel de miniștri decât din zona umanistă. Doar aceștia sunt, se pare, în stare să perceapă cu adevărat pulsul școlii și să înțeleagă care sunt punctele de criză ale învăță­mântului de azi. Și doar aceștia sunt capabili să aibă și o viziune articulată!… Poate observația mea se explică și prin faptul că umaniștii în genere au o anume relație cu cuvântul, un respect funciar față de acesta, și de aceea marile demagogii pot fi evitate, ca și retorismele găunoase. Ei par a fi preocupați mai mult decât alții de adecvarea cuvântului rostit la realitate. Dar, dincolo de discurs, actualul ministru a rezolvat câteva probleme care păreau inexplicabil blocate: problema banilor de navetă ai elevilor (chestiune care trenează de ani de zile!), problema manua­lelor școlare gratuite (deși sunt într-adevăr întârzieri!), problema învățământului dual, concursul directorilor etc. Numărul problemelor rezolvate a și speriat, se pare, căci un colaborator al Tribunei reproșa, într-un număr recent, actualului ministru faptul că acesta vrea să lan­seze/a lansat prea multe proiecte, că vrea să rezolve prea multe ase­menea chestiuni(?!..), încercând o altă… reformă. Nici vorbă de așa ceva!… Ministrul Educației nu face altceva decât să împlinească, pe cât e posibil, proiecte vechi, unele cu o vechime de ani, chiar dacă uneori acestea incumbă și unele modificări de detaliu ale Legii Educației. Și nu peste o sută și ceva de modificări, realizate în ultimele două-trei de guverne „performante” și politice, modificări cerute cu ardoare inclusiv de colaboratorul la care făceam referință.
De altfel, pentru un filolog, discursul, logica oricărui discurs și adecvarea la realitate sunt foarte importante, cu condiția ca acesta să aibă în sine acea rezonabilitate (bun-simț!) care-l ferește de dema­gogie, populism sau minciună de-a dreptul. Or, discursul și faptele actualului ministru tehnocrat al Educației au aceste însușiri.
Revenind însă la tema inițială: tema tehno­craților în sistemul de­mo­crației românești. „Logica” aso­ciată prezenței acestora de către critici sau detractori veritabili sună cam așa: cineva, eventual o forță sau un personaj cu bani din afară, ne-a băgat pe gât, peste voința noastră, un guvern de „tehnocrați”. Și politicieni de doi bani, șmecheri de duzină în fond, „comentatori”, „ana­liști” nu mai obosesc în a asocia cuvântului o ironie cores­pun­­zătoare și un zâmbet pe măsură, care anunță o îndoială uriașă cu privire la capacitatea tehnocraților în genere de a face ceva, ca și cum tehnocrat ar fi un cuvânt cu totul jenant, făcând parte dintr-o categorie ciudată a societății româ­nești, aceștia nefiind, se pare, cu adevărat… rrromâni de-ai noștri… Nu-ți vine să crezi cum într-o țară europeană pot să apară asemenea gândiri și comportamente. Mai mult: în lipsa unor argu­mente solide, cum spuneam, Guvernul actual este acuzat ca fiind cel mai slab guvern din toate timpurile, un guvern ce presupune tot ce ar fi mai rău, uman și profesional, în România de azi. Nu șmecherii, hoții, parlamentari imbecili, analfabeți funcționali mulți dintre ei, care conduc România de mai bine de un sfert de veac, nu aceștia sunt vinovați de gradul de sărăcie și sărăcire al acestei țări, ci, eventual, acești tehnocrați care vreme de un an n-au făcut nimic, ba mai mult, unul dintre ei vrea să rămână mai departe prim-ministru fără a participa la alegeri. Degeaba, într-o logică mai mult decât evidentă, președintele avertizează că în decembrie nu sunt alegeri „guvernamentale”, nu se alege adică Guvernul, ci Parlamentul, logica aceasta nu pare a fi în stare să tulbure cu niciun chip „logica” cealaltă, a politicienilor, televiziu­nilor, inclusiv a unui ONG, condus de o „profe­soară de democrație” (așa cel puțin se auto­definește persoana în cauză!) și care se vrea și un arbitru deplin și obiectiv al vieții politice din România. De altfel, logica simplă, elementară nu mai este demult pe gustul „oamenilor repre­zentativi” ai României de azi. Or, asta arată cât de departe s-a ajuns cu fenomenele de patologie politică și instituțională, cu demagogia, cu manipularea și cu minciuna sfruntată, atât de departe, încât ea a afectat/și continuă să afecteze profund chiar logica gândirii umane.
Pe acest fundal se desfășoară cruciada împotriva tehnocraților, făcându-se eforturi enorme și cheltuindu-se energii numeroase pentru a compro­mite, pentru multă vreme eventual, pe cel care este/poate fi un profesionist al domeniului, capabil să managerieze inclusiv instituțiile cele mai înalte ale statului, de ce nu, chiar Un Guvern. Nu, asta nu-i democrație, ni se spune, doar fiindcă acești oameni nu apar­țin/sau aparțin în mai mică măsură unor grupuri de interese.
În fapt, în spatele acestui spectacol uimitor, incredibil, degradant, și jenant în același timp, și a unor chipuri mercenare se ascunde o mare bătălie, o bătălie de fond în vânzolita și suferinda lume românească. Nu e o bătălie între Zmeu și Făt-Frumos, firește, dar e o bătălie care implică activarea reală a unor arii semantice și tematice ale vocabularului politic, moral și economic, care au fost cu sârguință marginalizate: conducere decentă, profil marcat de modestie al omului politic, mobili­zarea unor resurse în vederea unor proiecte de țară, o nouă identitate europeană pentru o Românie… europeană, eficiență institu­țională, previzibilitate, respect pentru muncă și ființa umană, normalitate în sensul profund al cuvântului, regăsirea de către milioane de înstrăi­nați a unui sens pentru a munci și trăi în România de azi.
Adrian COSTACHE
 
P.S. Altfel spus, citând dintr-un site: „Ai nevoie de câteva televiziuni, ziare și publicații online și o garnitură de politicieni care să-ți spună că ziua e noapte și noaptea e zi. După 12 luni te vei trezi că mormăi ca ei, că tehnocratul e un hoț, incompetent, neștiutor, vânzător de țară și popor, aservit străinilor, tăietor de pensii, sau – cum am văzut în week-end titrat pe ecrane – lovitura pe care o pregătesc tehnocrații/tehnocrații vor să rupă țara” (Republica).
N-aș vrea să se înțeleagă din cele spuse de mine că „tehnocrații” ar fi rețeta infailibilă pentru România de azi. Dar ei reprezintă cel puțin o speranță, o șansă. Care sperie teribil, și nu întâmplător probabil, pe cei „învechiți în rele”.