Structura de bază a educaţiei cognitive poate fi identificată la nivelul interdependenţei dintre componentele epistemologice de natură psihologică şi socioculturală implicate în construirea cunoştinţelor educatului în activitatea de instruire, organizată formal şi nonformal, cu deschideri multiple spre informal. La acest nivel, cele două categorii de componente sunt incluse în teoriile constructiviste ale învăţării, de tip psihologic (structural-genetic) şi sociocultural, promovate de Piaget şi de Vîgotski.
Pe de altă parte, există o componentă preliminară, noncognitivă, care vizează problematica motivaţiei învăţării. Este o componentă structurală importantă în orice activitate de educaţie cognitivă, care implică un factor declanşator necesar la nivelul curiozităţii epistemice (evocată de Piaget). Astfel, din perspectivă pedagogică, educatorul trebuie să identifice şi să valorificare (vezi M. Minder, op. cit., pp. 481-483): 1) Formele de manifestare a curiozităţii epistemice a educatului: a) surpriza în faţa unei situaţii cognitive noi, care susţine reorientarea atenţiei; b) mirarea, care duce spre „adaptare provizorie şi atenţie explorativă”; c) întrebarea, care asigură „conştientizarea problemei, aspiraţia spre o readaptare definitivă”. 2) Etapele de evoluţie a curiozităţii epistemice: a) prima vârstă a întrebărilor, referitoare la locul obiectului, persoanei, acţiunii etc.(unde?…) şi la denumirea acestora (ce este?…) – înainte de 3 ani; b) a doua vârstă a întrebărilor, referitoare la cauza lucrurilor (de ce?…, cum?…, cu cine?…) – între 3-7 ani; c) „vârsta expansiunii şi extravaganţei” (interes nu numai pentru propriile experienţe, ci şi pentru experienţele altora, în diferite situaţii) – 8 ani; d) vârsta caracterizată prin „sete de cunoaştere”: interes pentru acumularea de date de diferite naturi şi pentru ordonarea şi organizarea acestora – începând cu vârsta de 9 ani. 3) Orientările curiozităţii epistemice, exprimate prin întrebarea „de ce?”, angajată pedagogic la trei niveluri de aprofundare a motivaţiei pentru cunoaştere, pentru învăţare: a) explicarea – în termeni de cauză materială a fenomenului; b) explicarea unei acţiuni sau stări psihologice – în termeni de cauză teleologică/„intenţie, motiv care ghidează acţiunea”; c) justificarea fenomenului, acţiunii, stării psihologice etc. – în termeni de reguli pe care copilul le intuieşte chiar dacă „nu ajunge să le conceapă în dublul lor aspect, de convenţie şi de utilitate”; trebuie avut în vedere faptul că „utilizarea pur logică în termeni «pentru că» este rară înaintea vârstei de 8 ani”.
Valorificarea dimensiunii motivaţionale a educaţiei cognitive este confirmată istoric în pedagogia modernă şi postmodernă.
Pedagogia modernă propune „didactica funcţională” (Minder), inspirată din teoria educaţiei funcţionale (Claparede), bazată pe valorificarea necesităţilor şi intereselor elevilor. Principiul adaptării funcţionale solicită ca educatorul să proiecteze instruirea în termenii unor probleme care activează o necesitate de viaţă a elevului, susţinută motivaţional pe tot parcursul rezolvării acesteia. „Didactica funcţională” anticipează astfel pedagogia prin obiective, care iniţiază trecerea de la paradigma psihocentristă spre paradigma curriculumului.
Pedagogia postmodernă, dezvoltată la nivelul para­digmei curriculumului, este centrată pe evidenţierea interde­pen­denţei funcţional-structurale existente sau construite între dimensiunea psihologică – socială a educaţiei, între „motivaţie şi cognitivism”. Sunt depăşite astfel limitele paradigmei psihocentriste (de tip behaviorist, psihanalitic sau gestalist). Abordarea cognitivistă plasează motivaţia pentru educaţie într-un context şcolar/sociocultural deschis. Instruirea este un proces cognitiv realizat după un model motivaţional, determinat la nivelul interacţiunii a patru factori, care concentrează reprezentarea pe care o are elevul cu privire la: a) resursele sinelui; b) valoarea activităţii proiectate; c) competenţa sa necesară pentru realizarea activităţii de referinţă; d) controlul necesar pentru evaluarea permanentă a rezultatelor activităţii (R. Viau, La motivation en context scolaire, De Boeck, Paris, Bruxelles, 1994).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA