„Este o constatare tristă și îngrijorătoare pe care o facem mereu, anume că, cu toate progresele făcute în timpurile din urmă, simţul moral nu a câștigat deloc teren; din contră, pare că a mai pierdut. Pentru aceasta, cei mai mulţi fac vină învăţământului. Aceasta nu este drept.” (Operele lui Spiru Haret, Vol. VIII: Polemice și politice: 1905-1907, Ed. comunicare.ro, București, 2010, p. 248)
Vorbim în mod curent despre un simţ estetic, un simţ artistic, un simţ practic. Atunci când sunt implicate însă aspecte morale, de obicei ne referim la bunul-simţ, iar nu la simţul moral. Dar este oare simţul bun întotdeauna un simţ moral? Chiar în pofida faptului că include valoarea binelui ca determinant relevant?
De pildă, la nivelul moralităţii comune, așteptarea este ca școala să fie una dintre instituţiile responsabile pentru formarea și nuanţarea moralităţii, dincolo de particularităţile formării știinţifice, la nivel de educaţie general umană, vizând simţul comun – care să devină astfel un simţ bun.
Încă la începutul anilor 1900, Spiru Haret făcea, în legătură a această tematică, o serie de observaţii. În primul rând, așteptările în legătură cu evoluţia societăţii sunt legate simultan de progresul în ansamblu ca nivel de civilizaţie, dar și de evoluţia specific umană, sub aspectul nivelului de moralitate observabil privind comportamentele de fiecare zi. În al doilea rând, școala este considerată răspunzătoare de educarea simţului moral și direct responsabilă în acest sens. În sfârșit, deși școala este parte din comunitate și reflectă nivelul general de dezvoltare a acesteia, trebuie să fie prima instituţie care contribuie la elevarea morală a oamenilor.
În Revista generală a învăţământului, nr. 3, din octombrie 1906, Spiru Haret scria într-un articol cu titlul Constatări triste: „Școala nu poate fi decât oglinda stării morale a ţării însăși. Dacă ţara nu este volnică să pună frâu bandelor răufăcătoare, oricare ar fi acelea, care infiltrează peste tot virusul imoralităţii, necinstei și al destrăbălării; dacă lasă ca triumful celor răi să fie veșnică ademenire la rău pentru gene­raţiile cele tinere; dacă-i lipsește voinţa sau energia pentru a face ca responsabilitatea fiecăruia pentru faptele sale să nu mai fie o minciună, ţara să nu facă vină școlii pentru ceea ce este în realitate vina ei proprie.
Școala face ce poate, după împrejurările în care se află și după mediul pestilenţial în care respiră; ba încă i se datorează recunoștinţă că, cu toate acestea, ea luptă pentru a înălţa nivelul moral.” (Operele lui Spiru Haret, Vol. VIII: Polemice și politice: 1905-1907, p. 248)
Problema pe care o sesizez este aceea a două sisteme de apreciere morală diferite: cerinţa ca școala să fie în acord cu o etică de tip deontologic, iar socie­tatea în ansamblu să se poată ghida după orice tip de etică, în mod frecvent după cea de tip utilitarist.
Din punct de ve­dere deontologic, de exemplu, a copia/a lăsa să se copieze la teză sau la examene este un tip de acţiune greșit în sine. În această abordare, minciuna, furtul nu sunt considerate fapte indezirabile din cauza consecinţelor negative pe care le determină, ci prin chiar natura lor. Ba mai mult, chiar atunci când rezultatele așteptate sunt pozitive, astfel de fapte rămân reprobabile în mod indiscutabil.
În termenii utilitariști ai consecinţelor, în anumite circumstanţe, unii oameni consideră că a copia fără a fi prins/a nu sancţiona frauda poate să fie util.
Pentru a nuanţa discuţia, pot fi remarcate două dintre conceptele cu care operează în mod frecvent etica: binele și corectitudinea.
În etica deontologică, binele nu este abordat independent de corectitudine. În cadrul școlii ne referim în mod uzual la corectitudinea probei, cu trimitere la acurateţea subiectelor și a baremelor, la corectitudinea rezultatului obţinut în rezolvarea aplicaţiilor.
Apreciem în termeni de bine sau de rău prestaţia generală în proba de evaluare. De pildă, elevul X s-a descurcat bine în examene.
Dar ceea ce din perspectiva școlii poate fi considerat corect nu întotdeauna este receptat ca fiind bine de către beneficiarii educaţiei: elevi, părinţi ai acestora, comunitate în ansamblu. Astfel, în mod contradictoriu, ceea ce e corect nu e neapărat și bine.
Soluţia care poate fi acceptată este ca societatea în general și școala în particular să se ghideze după aceleași standarde morale. Cizelarea simţului moral nu se poate realiza dacă există inconsecvenţe în aplicarea standardelor de moralitate. Tipul de moralitate care funcţionează la nivelul societăţii are un rol determinant pentru felul cum se desfășoară lucrurile și în școală.
Constatările triste făcute de Spiru Haret rămân de o nedorită actualitate: „(…) politica de corupţie și căpătuială a pătruns și în școală, unde face să se piardă atâtea elemente de valoare și să se dizolve acţiunea ei binefăcătoare. Dar, în mijlocul indiferenţei păturilor conducătoare și mai ales în faţa asalturilor pe care i le dau fără încetare păturile amorale, opera școlară devine o adevărată muncă de Sisif.” (Operele lui Spiru Haret, Vol. VIII: Polemice și politice: 1905-1907, p. 248).
Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, București