Nu s-au stins bine ecourile codului de etică din învăţământul preuniversitar şi o nouă temă se lansează pe piaţa dezbaterii publice. Săraca opinie publică, are de lucru, nu glumă! Deocamdată despre acest proiect, al obligativităţii grupei mari, au vorbit doar domnul Victor Ponta, prim-ministru al României, şi domnul Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale. Mass-media a preluat tema, a prezentat-o, iar acum, iată-ne „la treabă”. Nu ştiu care va fi concluzia finală a acestei dezbateri, dar eu mă declar total de acord cu acest proiect. Şi cu următorul, privitor la vârsta de 4 ani. Şi asta nu pentru că „aşa e pe la alţii”, ci pentru că aşa am învăţat prin 1967-1971 prin facultate, iar de atunci şi până acum viaţa a demonstrat justeţea învăţăturii primite atunci de la profesorii mei. Exemple: dacă pui tastatura în faţa unui copil, la ce vârstă începe să scrie? Sunt sigur că la foarte puţin timp după ce învaţă să vorbească. Sau, dacă vrem să învăţăm limbi străine, la ce vârstă ar fi bine să începem? Specialiştii spun că la una foarte fragedă. O sumedenie de sporturi dintre cele mai grele, ca şahul, tenisul, gimnastica, nataţia, dansul etc., dacă nu sunt începute la o vârstă foarte fragedă, individul nu mai poate obţine performanţă, acumulările nemaiavând timp să se transforme în calitate.
Aşadar, micuţii pot asimila informaţii, deprinderi şi priceperi dintre cele mai complexe şi cu un grad uimitor de înalt de dificultate. Condiţia esenţială este, bineînţeles, dirijarea corectă a instrucţiei, posibilă în condiţiile existenţei mijloa­celor adecvate de învăţământ, resursă umană bine pregătită pentru lucrul cu copiii de la această categorie extrem de dificilă de vârstă etc.
Un rol esenţial însă în implementarea acestui proiect îl va avea familia, care pe zi ce trece are tot mai puţin timp pentru copilul său. Familie care tinde, în general, către „conceptul” asigurării unei „copilării fericite” copilului său, prin aceasta înţelegând ceva lipsit de griji, în sensul grijii pentru „semnarea condicii”, ceva fără forţări, fără obligaţii. Proiectul propus dezbaterii publice însă ne supune atenţiei altceva: prezenţa micuţilor la activităţi la oră fixă, activităţi desfăşurate conform unui program prestabilit (orar), într-un cuvânt disciplină, ordine şi, poate, în curând, rigoare.
Ceea ce trebuie şi poate fi fundamental în acest proiect este „programa şcolară”, care ar trebui structurată astfel încât să permită asimilări complete, urmate neapărat de succes, care să devină un puternic stimul psihic ce poate fi, pe de o parte, suport, temelie, pentru acumulările viitoare, iar pe de altă parte, inducţie a dorinţei de a lucra (pe baza satisfacţiei dată de succesul înregistrat) astfel încât încrederea în forţele proprii, curajul, asumarea, iniţiativa să se modeleze în sens pozitiv.
Totodată, încă de la acest nivel, consilierii şi psihologii şcolari ar trebui să aibă posibilitatea să observe şi să determine, pe baze ştiinţifice, dotarea genetică a copiilor, necesară unei orientări şcolar-profesionale adecvate, capabilă să ducă la obţinerea performanţei, iar până la urmă la formarea unor şcoli în cadrul unităţilor respective: şcoala de pictură, de muzică, de dans, de limbi străine, matematică, poezie etc.
Ştirile de ultimă oră confirmă hotărârea pentru începerea acestui proiect. Domnul ministrul Remus Pricopie ne anunţă, prin intermediul mass-media, că proiectele privind infrastructura creşelor şi grădiniţelor reprezintă o prioritate pentru perioada 2014-2020. Şi referitor la aceasta nu pot spune decât: ajută, Doamne!
Tudor SPIRIDON, Secretar general FSE Spiru Haret, Preşedinte SIP Teleorman
P.S. Eu prin infrastructură înţeleg clădiri adecvate, prevăzute cu (toate) dotările necesare: echipamente audio-video, bazin de înot, sală de sport, laborator fonic limbi străine şi încă vreo câteva absolut indispensabile. Şi asta pentru că, în fapt, acesta este începutul.