În miezul unei săptămâni în care şcoala românească îşi înscrie străduinţele pe traiectoria schimbării de înfăţişare, îmi propun să descriu modul în care concep această întreprindere apărută de ceva vreme în peisajul educaţiei formale. Înainte de toate, adresez cititorului o întrebare firească: poate dobândi expresia de „şcoală altfel” o semnificaţie cu adevărat plauzibilă, sustrasă din spaţiul ermetic al conceptelor pedagogice?
În ceea ce mă priveşte, traduc sintagma prin situarea ei sub spectrul unei săptămâni a înţelegerii, toleranţei şi dialogului deschis, onest, civilizat, pe teme care ar trebui să-i preocupe deopotrivă pe elevi, profesori, părinţi, comunitate. Concep totodată această săptămână ca una în care spiritul liber, inteligenţa, creativitatea, energiile celor implicaţi în procesul educativ converg către o cultură a integrităţii şi caracterului. Întrucât subtitlul cunoscut al unei astfel de perioade este acela de „a şti mai multe pentru a fi mai bun”, îndrăznesc să concept această perioadă drept o succesiune de momente în care dobândim oportunitatea de a fi mai atenţi cu noi înşine şi cu ceilalţi, de a experimenta sincer disponibilitatea faţă de virtuţile, valorile şi principiile umane fundamentale. Pentru a-mi susţine punctul de vedere, voi balansa raportul cunoaştere – bunătate către cea de-a doua parte a subtitlului: …să fii mai bun… Este naiv să admiţi că forţa şi frumuseţea unui caracter pot fi dobândite prin câteva sesiuni, şedinţe sau, în limbajul actualităţii, workshopuri, oricât de inspirat ar fi orchestrate. Principiile şi valorile morale nu se învaţă dintr-odată, ele acţionează şi devin în timp, prin efort susţinut şi consecvent, farul ce călăuzeşte persoana pe durata încercărilor şi furtunilor care-i jalonează existenţa, reperul sigur către ţărmul serenităţii şi armoniei interioare. Integritatea unui om nu este o revelaţie survenită la capătul unor zile, mai curând ea este consecinţa anilor de trudă cu tine însuţi, autodisciplină, rigoare şi stăpânire de sine. Dintr-o astfel de perspectivă mai amplă, o săptămână de „şcoală altfel” în care îţi propui să fii mai bun – atunci când este precedată şi eventual urmată de multe alte săptămâni de necuviinţă, absenţă crasă a bunului simţ – riscă să-şi diminueze până la dispariţie eficacitatea sau veleităţile educative. Când te abandonezi, sub presiunea socialului, seducţiei unor modalităţi de trăire inautentică, adoptând chiar şi fără să fii convins conduite triviale sau de-a dreptul ofensatoare, o săptămână altfel nu mai poate reuşi în cazul tău decât cel mult „performanţa” unei aspirine de a vindeca o maladie incurabilă. Îmi propun în cele ce urmează să operez o extrapolare a semnificaţiei conceptului de „şcoală altfel”, să transfer sintagma către arealul celorlalţi actori implicaţi în traiectoria educativă a unui copil, cu scuza prealabilă pentru eventualele omisiuni mai mult sau mai puţin deliberate. Astfel, asum privilegiul riscant de a vorbi despre o „şcoală altfel” sau o „săptămână altfel” în care să fie antrenate mijloacele de comunicare şi informare, practicanţii puterii politice, o însemnată parte a categoriei părinţilor, oameni credincioşi, dascălii, oamenii din păcate mult prea obişnuiţi (vom vedea la momentul oportun despre ce este vorba), iar lista poate fi oricând completată în funcţie de inspiraţia cititorului.
Cum concep „săptămâna altfel” pentru media? O văd angajată, măcar pentru acest scurt interval de timp, într-un nefiresc pentru ea, dar atât de necesar pentru noi efort al renunţării la idiotizare sau imbecilizare colectivă. Văd presa în această săptămână devenită subiectul unui proces de conştiinţă: marcată de regrete şi remuşcări pentru faptul că agresează într-o măsură deloc neglijabilă, cu torente cotidiene de cvasi- şi pseudoevenimente închegate ad-hoc sau sub imperiul profitului, decenţa şi pudoarea unui public labil, vulnerabil, abrutizat. Concep o săptămână în care cei ce-şi spun cu emfază profesionişti ai televizualului abdică de la modul exclusiv comercial de a-şi structura agenda, renunţă măcar pentru câteva zile la preocuparea obsesivă pentru profitul cu orice preţ. Îi văd mai curând preocupaţi să deprindă gustul rafinat al decenţei, al discreţiei şi echilibrului. Chiar dacă tabloul meu nu a dobândit suficientă idealitate, îmi asum libertatea de a creşte numărul elementelor ce-l conturează: văd presa scrisă şi audiovizuală cuprinsă de nevoia acută a educării publicului, de ambiţia de a-l dezvăţa să mai savureze voluptuos sadismul derizoriului, urâţenia, răutatea, minciuna şi grotescul. „Cum – vor întreba adepţii pragmatismului cinic –, cum pot aduce profit lucrurile frumoase, bune, adevărate? Nu sunt deloc materia potrivită pentru a fi cosmetizată în ambalaj senzaţional…” Cu riscul unui artificiu retoric necuvenit, le-aş răspunde acestora printr-o întrebare: „Cum reuşesc să doarmă, dar mai ales cum îşi adorm copiii când ştiu că zilnic conferă traumei, abuzului, violenţei şi sexualităţii statutul de normalitate?” Aruncă zilnic asupra copiilor şi tinerilor un torent de ingrediente toxice, ambalate abil în sunet şi culoare, astfel încât să pară terapia perfectă pentru plictis, monotonie, simţ critic anesteziat sau raţiune lobotomizată. Într-o astfel de lumină, este firesc să ne întrebăm: Cât de eficiente mai pot fi eforturile dascălilor din „Şcoala Altfel”?
Propun o „săptămână altfel” pentru o parte însemnată din protagoniştii puterii politice româneşti, pe durata căreia să renunţe la invective, acuze reciproce, artificii şi inginerii financiare ilicite, desfăşurări nonşalante de circ, în favoarea unui efort concertat pentru scoaterea lumii româneşti din marasmul profund în care se situează. O astfel de săptămână ar însemna ca actorii scenei politice să înveţe motivul real pentru care au ajuns să deţină temporar un loc privilegiat în vârful ierarhiei sociale: acela de a servi, de a-şi aduce contribuţia la bunăstarea generală. Ar avea astfel şansa de a înţelege că dreptul de a conduce o societate, dobândit prin mecanisme mai mult sau mai puţin democratice, nu reprezintă deloc un privilegiu personal sau de grup, ci constituie mai curând o obligaţie şi o responsabilitate. Întreb pe cei angajaţi cu atâta zel în arena disputelor politice: Este posibilă o „şcoală altfel” a politicii româneşti? Pentru că, în ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să pledez pentru o astfel de şcoală, aş intitula-o simplu şcoala onestităţii. Nu practic politica, din raţiuni care au de-a face cu exercitarea profesiei de dascăl, însă dacă ar fi să ader la vreo ideologie, aceasta ar purta un nume simplu: ideologia sincerităţii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Nu practic politica, însă mi-e tot mai greu să-i îndur multe dintre consecinţele funeste. Refuz cu fermitate să adopt algoritmul cinic devenit din păcate prea adesea monedă de schimb în politică: „eu (cel care conduce) câştig, în timp ce tu (cel condus) pierzi”. Probabil că deviza unei şcoli altfel pentru politica românească ar trebui situată sub formula: suntem dispuşi să renunţăm la egoismul nostru constitutiv pentru a ne pune cu adevărat în slujba celorlalţi.
Cred că s-ar impune instituirea unei săptămâni altfel şi pentru o parte deloc neînsemnată a părinţilor, mai ales aceia care, confiscaţi de grija traiului zilnic sau, mai mult, absorbiţi de accesul rapid la prosperitate, neglijează, chiar ignoră deliberat sau inconştient educaţia propriilor copii. Oare un telefon mai scump sau o maşină mai puternică sunt capabile să înlocuiască dialogul autentic, înţelegerea, grija sinceră şi atenţia caldă, afectuoasă faţă de propriul vlăstar? Asumarea verbului a avea poate oare să compenseze satisfăcător verbul a fi, fără a produce seisme şi deformări de personalitate, răsfrânte iremediabil asupra verbului esenţial a deveni? Într-o astfel de săptămână ar trebui să redescoperim responsabilităţile pe care le implică profesia de părinte, să conştientizăm că a fi părinte nu este deloc un dat, ci o îndeletnicire nobilă, o misiune care ne situează, prin rolul pe care îl avem în devenirea copiilor noştri, în vecinătatea sacrului. Ca părinte, eşti parte din destinul copilului tău, iar reuşita lui ca om sau, din păcate, eşecul lui ţi se datorează într-o destul de însemnată măsură. În Şcoala Altfel, îi invit cu respect pe părinţi să mediteze la următoarea formulare: educaţia unui copil nu are de-a face cu suma de bani sau setul de bunuri pe care le poţi oferi ca părinte, ci mai curând cu suma de calităţi şi setul de valori pe care i le poţi transmite sau dezvolta.
O categorie aparte, care ar putea cu siguranţă să facă obiectul unei „şcoli altfel”, îi include pe cei care formează, din păcate, o categorie tot mai vizibilă în peisajul social românesc. Cu riscul asumat al abdicării de la eleganţa limbajului în care cred cu tărie, îi voi situa pe cei care compun această categorie în tribul prădătorilor, exemplare impresionante prin statură, care-şi etalează forţa corpului, însă ignoră sau neglijează puterea intelectului şi mai ales a caracterului. Acestora ar trebui să li se reamintească în această perioadă un adevăr dezarmant de simplu prin confirmarea lui istorică: superioritatea individului şi a speciei umane nu mai constituie demult privilegiul exclusiv al forţei fizice cultivate spasmodic în săli de cosmetizare corporală. Superioritatea vine mai curând din exerciţiul minţii, printr-un efort consecvent de modelare sau ajustare intelectuală. Atitudinea pe care o revendică societatea cunoaşterii, în care trăim, trebuie reorientată mai curând pe direcţia rafinamentului pe care îl dau politeţea, bunul-simţ, respectul faţă de sine şi faţă de semeni. Pentru cei care sfidează orice convenţii în trafic sau în viaţa de zi cu zi, pentru cei care înjură voluptos, lovesc fără menajamente, jignesc sau ucid cu cruzime, pentru toţi aceştia şi mulţi alţii, în faţa cărora memoria mea se vădeşte a fi neputincioasă, trebuie inventată o „şcoală altfel” a cărei formulă miraculoasă mi-e încă străină.
Din inventarul candidaţilor la „Şcoala Altfel” nu ar trebui omisă nici acea parte din categoria credincioşilor, cei care îşi amintesc destul de rar sau deloc faptul că există suficient loc sub soare pentru toţi supuşii celui atotputernic, indiferent de maniera în care aceştia aleg să i se închine. Una dintre lecţiile unei astfel de şcoli ar putea fi sintetizată în următorul enunţ: este mult mai important şi mai sănătos pentru suflet să fii preocupat de cum, cât şi de ce te rogi, mai curând decât să urmăreşti în ce mod, cât de frecvent sau ce motivaţii animă rugăciunile semenului tău. Toleranţa, dialogul interconfesional lipsit de prejudecăţi sau idei preconcepute, înţelegerea şi respectul faţă de alte forme de experienţă religioasă reprezintă amprentele vizibile ale spiritului educat. Credinţa religioasă care se grefează pe slăbiciunea intelectului sau, altfel spus, pe incultură zămisleşte rar sau niciodată candidaţi la sfinţenie, însă mult mai frecvent generează conduite excesive care pendu­lează între fanatism monstruos şi izbucniri ridicole. Decenţa în exprimarea sentimen­tului sacrului, moderaţia în manifestările credinţei religioase constituie, fără îndoială, atribute indispensabile ale civilizaţiei, condiţii fără de care riscăm alunecarea într-o nouă eră a barbariei bigote.
În privinţa unei săptămâni altfel pentru dascăli, cred că ar fi oportun să dăruiesc elevilor mei, unii dintre ei destul de exersaţi în arta scrisului, privilegiul de a scrie despre aceasta. Mă rezum doar la a reînnoi o convingere faţă de mine însumi: cred în exercitarea cu pasiune şi entuziasm a acestei profesii, cred în menirea şi valoarea ei. Îmi fac o datorie de conştiinţă din declaraţia respectului profund faţă de cei care nu renunţă la truda lor zilnică pentru a schimba în bine vieţile celor care le sunt încredinţaţi spre educare. Pe ei, pe aceşti călători şi totodată călăuze întru cunoaştere, îi invit să-şi amintească în această săptămână altfel că, deşi nu sunt respectaţi cât ar trebui de către cei care ignoră valoarea şi importanţa educaţiei, misiunea lor se numără printre cele mai nobile. Acestora vreau să le dedic câteva rânduri pe care câţiva elevi remarcabili le-au aşternut pentru mine pe coperta unei cărţi: pentru un profesor care ne susţine şi ne alimentează încrederea în noi atunci când rezervele ne sunt scăzute, care ne determină să facem un pas în faţă pentru a ieşi din perimetrul călduţ al zonei noastre de confort. Sunt destul de puţine profesii care o pot echivala ca importanţă şi responsabilitate pe cea practicată de dascăli, iar dacă pare lipsit de modestie, aş întreba orice părinte: Cui ar fi dispus să-şi încredinţeze copilul pentru a fi educat? Societatea românească pare să devalorizeze cele mai importante profesii, cele care conferă valoare unui om, însă am convingerea că darurile pe care un dascăl le oferă zilnic copiilor, prin atitudinea şi conduita lui, sunt nepreţuite.
Da, este imperios să existe o „şcoală altfel”! Însă atâta timp cât aceasta rămâne „sigilată”, izolată în spaţiul şcolii – pe care, la o întâlnire a Alianţei Colegiilor Centenare din acest an, am îndrăznit să-l compar cu un sanctuar –, ea riscă să nu-şi atingă deloc sau prea puţin obiectivele. O astfel de întreprindere poate fi, cel mult, simptomul firav al unor intenţii reformatoare. Iată de ce pledez cu fermitate pentru o „şcoală altfel” extinsă la nivelul societăţii româneşti, o şcoală în care să încercăm alinierea gândurilor, vorbelor, dar mai ales a faptelor noastre la constelaţia unor valori esenţiale, a unor principii şi direcţii de conduită menite a ne proba umanitatea din noi. Fără a transfera o astfel de iniţiativă şi la celelalte paliere ale socialului, influenţând astfel structurile de profunzime ce susţin arhitectura mentalului nostru colectiv, „Şcoala Altfel” riscă să rămână doar o experienţă insulară, vulnerabilă la eşec sau ineficace.
Prof. Florin George POPOVICI, Colegiul Naţional Eudoxiu Hurmuzachi, Rădăuţi