Fiecare individ caută să-şi stabilească un loc într-o societate instabilă. Paradoxal, nu? În această situaţie suntem noi, suplinitorii calificaţi. Atunci când am ales meseria de cadru didactic mi-am imaginat că dragostea pentru elevi şi disponibilitatea de a-i ajuta vor învinge orice obstacol. Ştiam că nu este suficient să ai numai competenţe de specialitate, ci că este foarte important să devii un profesor apreciat de elevii tăi. De asemenea, simţeam că un bun dascăl trebuie să aibă şi anumite abilităţi sociale pentru a putea pătrunde în sufletul elevilor, pentru a putea privi lumea prin ochii lor, motiv pentru care trebuia să devin un model.
Aveam o forţă şi o dorinţă deosebit de puternice pentru a-i însoţi să-şi construiască un drum frumos, de a-i călăuzi astfel încât să devină „oameni”, de a le descoperi vocaţia şi de a-i îndruma cu responsabilitate spre o carieră de succes.
Pentru a realiza aceste gânduri trebuia să studiez, să mă pregătesc şi să învăţ cu scopul de a-i putea învăţa pe alţii. Era singurul meu ţel! Ce poate fi mai frumos decât să dăruieşti celorlalţi, să predai în mod creativ, să stârneşti interesul elevilor şi să îi iubeşti?
Lucrurile n-au stat chiar aşa. Lanţul bunelor intenţii s-a oprit la momentul titularizării.
Cea mai mare frustrare a unui profesor este că nu sunt posturi titularizabile şi că an de an trebuie să meargă la examen. Acest fapt presupune numeroase sacrificii: de la documente legalizate, întocmirea dosarelor, zile pierdute pe la porţile inspecto­ratelor, familie neglijată… şi până la… învăţatul asiduu.
Pe lângă această frustrare, mai intervine şi durerea provocată de statutul de suplinitor calificat, adică de modul în care te privesc ceilalţi din jur.
Sufletul unui om conştiincios arde de dorinţa de a avea continuitate la catedră în vederea performanţei; se topeşte de părerea de rău a elevilor care ştiu că nu vei fi şi la anul profesoara lor; care, sentimentali fiind, chiar plâng de multe ori când află că pleci. Copleşitor!
În ciuda tuturor opreliştilor, lupta mea a continuat. Perseverentă fiind, m-am prezentat la examenul de titularizare (iulie 2013) şi am obţinut o notă onorabilă. Deoarece posturi nu mai erau, m-am agăţat temeinic de speranţă că articolul 253 din Legea învăţământului mă poate salva.
Am aşteptat cu emoţie acel moment care îmi dădea şansa să-mi ating ţelul propus. Şi totuşi… în luna februarie 2014, Curtea Constituţională s-a pronunţat în urma unei sesizări dintr-un dosar înregistrat în anul 2012 şi a stabilit că prevederile articolului 253 sunt neconstituţionale şi că se suspendă pe o perioadă de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
Această veste a venit ca un glonte în inima unui om care aştepta cu ardoare o stabilitate în sistemul de învăţământ. Eram disperată, dezamăgită, panicată, învăluită de egoismul unora, presată de supoziţiile altora, vizată de satisfacţiile celorlalţi şi sfâşiată…
Este un duş cu apă rece, mi-am zis!
M-au trecut tot felul de gânduri: nu ştiam unde am greşit (făcusem tot ce ţinea de mine), aveam o mulţime de mustrări de conştiinţă şi simţeam că mă izbesc de un zid rece, infinit de înalt, grozav de alunecos şi de nepătruns… Mai apoi am simţit o linişte agonică, am intrat într-o stare de letargie completă şi am crezut că Dumnezeu are un alt plan cu mine.
Într-adevăr, după multe zile în care am refuzat să mai analizez acest subiect, am lăsat totul în mâna lui Dumnezeu.
Ştiam că locul meu era acolo, şi totuşi… foarte departe…
Şi cum toate vin de sus cu o forţă inexplicabilă, am primit în luna martie vestea conform căreia profesorii se pot titulariza în baza notei obţinute în anii anteriori la examenul de titularizare. Această informaţie se regăseşte în Ordonanţa de Urgenţă publicată, la sugestia Guvernului, în Monitorul Oficial, care modifică Legea Educaţiei Naţionale, respectiv articolul 253.
Am trecut de la agonie la extaz, de la dezamăgire la o bucurie imensă, de la disperare la hohote de râs.
Întocmirea dosarelor, formalităţile mi se păreau acum o joacă de copil inocent. Înţeleg că speranţa s-a reinstalat, că sunt aproape de un vis împlinit şi la fel de responsabilă pentru că mi s-a oferit şansa la care am sperat de mult, şi anume aceea de a practica cu profesionalism meseria de dascăl.
Ştiu că aţi trăit aceste momente la fel ca şi mine:
Mă durea pentru toţi,
Mă sfâşia şi pe mine,
M-am bucurat pentru toţi,
Sunt fericită şi pentru mine!
Am speranţa, dorinţa şi credinţa că va fi un episod finalizat favorabil. Baftă tuturor!
Prof. Mihaela BRATU, Membru SIP „Prof. I. Neacşu”, Buzău