Modelul etic american

La începutul anului 2023, New York Times a început să publice detalii din dosarul unui proces pe care compania Dominion Voting Systems (DVS) l-a intentat Fox News. DVS s-a considerat defăimată pentru că jurnaliștii celebrului canal de televiziune au afirmat în repetate rânduri că aparatele produse de companie, folosite pentru a procesa voturile exprimate în alegerile prezidențiale din 2020, fuseseră trucate pentru a favoriza victoria actualului președinte. Recent, conflictul s-a încheiat printr-o înțelegere între părți, în urma căreia Fox News a acceptat să plătească aproximativ jumătate din suma cerută ca despăgubire de DVS: peste 700 de milioane de dolari.

Este una dintre foarte rarele situații în care o instituție media pierde un proces (de asemenea calibru) în Statele Unite. Caracterul excepțional al unei decizii în justiție împotriva presei se datorează protecției speciale de care beneficiază ziaristul față de cetățeanul de rând: în cazul unui proces comun de calomnie, justiția cere acuzatului să probeze valoarea de adevăr a celor afirmate; însă, dacă acuzatul este jurnalist și dacă subiectul este unul de interes public, sarcina probei se inversează – partea vătămată trebuie să demonstreze reaua-credință a ziaristului. Cu alte cuvinte, trebuie să vină cu dovada că jurnalistul cunoștea informația corectă și cu toate astea a afirmat lucruri neadevărate. Asta înseamnă că ziaristului i se permite să comunice informații greșite cu privire la un subiect de interes public dacă este convins că spune adevărul. Pentru țările membre ale Consiliului Europei, jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) consacră cu putere de lege această permisivi-tate pentru eroare pentru că apreciază că este mai important pentru societate să i se poată semnala existența unui posibil pericol, chiar dacă nu întotdeauna riscul semnalat este real, decât să descurajeze mecanismul de alertare. De aceea, în cazul unui litigiu provocat de suspiciunea diseminării unei informații false, instanța caută să stabilească în primul rând nu valoarea de adevăr a informației, ci buna-credință a celui care a comunicat-o public.

Testul bunei-credințe este criteriul cheie al integrității în profesia de jurnalist. În procesul contra Fox News, parte din probele care au demonstrat reaua-credință au fost găsite în mesajele scrise schimbate între membrii echipei de producție tv – îndeobște vedeta Fox, Tucker Carlson –, dar și între aceștia și reprezentanți ai conducerii postului, inclusiv proprietarul acestuia, Rupert Murdoch.

Dar de ce și-ar minți un ziarist, cu bună-știință, publicul? Una dintre cauze ar putea fi teama că publicul tău își pierde încrederea în tine. Sună paradoxal – să minți ca să securizezi încrederea –, dar o asemenea situație este cea care s-a petrecut la Fox News. Este un fapt binecunoscut că postul era mai mult decât fățiș partizanul republicanilor și, în particular, al (fostului) președinte Donald J. Trump, ceea ce este valabil și pentru peste 90% din publicul său. Pe de altă parte, Fox News dispunea de cel mai performant (și costisitor) sistem de anticipare a rezultatelor votului (ceea ce la noi este cunoscut ca „exit poll“). Asta a făcut ca această televiziune să fie prima care a anunțat că Trump a pierdut alegerile. Mândria a înfrânt fidelitatea. O săptămână mai târziu, persoane de calibrul celor pe care le-am numit mai sus au discutat despre efectul acestui anunț asupra publicului, pentru că audiența scăzuse semnificativ. S-au căutat vinovații, respectiv persoanele din corpul editorial care au decis ca publicul să fie informat corect, pentru că s-a considerat că informarea corectă a afectat interesele companiei. Apoi s-au căutat soluții pentru a recupera publicul care s-a simțit trădat. Iar soluția a fost adoptarea, ca temă editorială majoră, a minciunii privind trucarea alegerilor de către adversarii lui Donald Trump. Discuțiile dintre vedetele postului și persoanele din conducere au dovedit, de exemplu, că, deși aceștia știau că nu exista nicio dovadă că tehnologia folosită de compania Dominion Voting Systems ar fi fost folosită incorect, postul și-a bombardat zi de zi, seară de seară, publicul cu minciuni privind presupusa fraudare a alegerilor. Impactul propagării minciunii s-a regăsit, la nivelul faptelor, în drama-ticul asalt al fanilor lui Donald Trump asupra Capitoliului, sediul Congresului Statelor Unite. Azi, după costisitoarea încheiere a litigiului dintre Fox News și DVS, Tucker Carlson și producătoarea emisiunii sale au fost dați afară.

În România, cea mai importantă sancțiune din istoria recentă a presei a fost administrată postului OTV. Dan Diaconescu, proprietarul OTV, și-a folosit televizunea pentru a face campanie electorală pentru propriul partid. Legea audiovizualului și Codul audiovizual interzic difuzarea pe radio sau televiziune a programelor electorale în afara perioadei de campanie electorală. OTV a încălcat aceste reglementări în ciuda sancțiunilor care au evoluat progresiv, cumulând un total de 265.000 de lei. Proprietarul postului nu a plătit niciuna dintre sancțiuni, ceea ce a condus la decizia de retragere a licenței. Este cea mai importantă penalizare și singura decizie de retragere a licenței din istoria audiovizualului românesc. Faptul că postul a ales să comită repetat aceeași faptă indiferent de sancțiuni, probează reaua-credință a autorului – respectiv a proprietarului – și, totodată, vedetei televiziunii, Dan Diaconescu.

Etica șantajului

Dacă ar fi să urmărim în evoluție alterarea integrității în profesia de jurnalist ar trebui să defilăm calendarul spre jumătatea anilor ’90. Am să-mi permit să ilustrez fenomenul cu un episod pe care l-am trăit personal: după o întâlnire cu ziariștii dintr-un oraș din Transilvania, unul dintre ei a dorit să-mi facă un mic cadou, un semn de prietenie, și mi-a dat o carte de vizită; nu era a lui, iar, văzându-mi nedumerirea, mi-a explicat că e un cadou: nu trebuie decât să fac o vizită omului de afaceri ale cărui coordonate mi le dăduse; „omul ăsta“ – mi-a zis – „e atât de păcătos, că nu trebuie decât să-i zici că ești ziarist, și îți achită, fără întrebări, 2-3 sute de dolari“. Vorbim despre ceva ce poate să fie considerat ca taxă de protecție și care înseamnă, implicit, șantaj. Primul ziarist condamnat pentru șantaj în istoria recentă a României este George Norocel Harabagiu, care a petrecut un an în închisoare în 1997. Fenomenul care, în primii ani de presă liberă, a fost probabil practicat preponderent individual, s-a instituționalizat în timp. Dosarele cu „potențial“ de a fi folosite pentru estorcarea de bani nu mai erau lăsate spre „valorificare“ unui ziarist; ele intrau în sertarul unei persoane cu autoritate din instituție, care urma să se ocupe de tranzacție. Integritatea era sacrificată din lăcomie.

Trebuie să menționăm, însă, și o sursă exterioară de alterare a integrității ziaristului: industria publicității. Unele dintre contractele de publicitate au conținut, explicit, timp de mai mulți ani, prevederi care afectau și conținutul editorial care sunau cam așa: „pe durata contractului instituția media nu va publica/comunica informații de natură a altera imaginea publică a companiei noastre“. Publicitarul impunea protecția companiei contra unei „taxe“ de publicitate. Pentru unii editori de presă această procedură a fost de natură inspirațională: au înțeles că pot să preia ei inițiativa: nu aștepți ca ziariștii tăi de investigații să „producă“ clienți pentru estorcare, ci abordezi tu companii cărora le soliciți publicitate, iar dacă nu primești, declanșezi o campanie de denigrare până când convingi un director să încheie contractul. Parte dintre organizațiile media care au folosit șantajul ca model economic au fost, în timp, identificate, iar istoria infamiei poate fi ilustrată cu identități: Alin Tocan, fost redactor șef al ziarului Ziua de Iași și Florin Asimionesei, în prezent patron al ziarului Bună ziua, Iași au fost condamnați în 2013 la închisoare cu suspendare pentru șantaj; Sorin Alexandrescu, fost director general la Antena Group, a executat 2 ani de în-chisoare pentru șantaj; Dan Diaconescu și-a folosit televiziunea, până să-i fi fost retrasă licența, pentru șantaj; a fost condamnat definitiv la 5 ani și 6 luni de închisoare cu executare.

Viața bate școala

Un palier superior de organizare a corupției profesionale a fost atins odată cu modificarea naturii proprietății marilor companii de media din România. La începutul anilor 2000, câteva trusturi de presă occidentale, care au achiziționat companii de media în România, au ales să se retragă – nu doar din România, ci din majoritatea țărilor est-europene – probabil pentru că au constatat că piața nu funcționa cu adevărat liber. După 2010 se regăsesc, în calitate de proprietari ai marilor companii de presă din România, oameni de afaceri cu istorii controversate – mulți dintre aceștia cu istorii penale. „Să recunoaștem, presa din România este ceva cu totul special. Pe de o parte, este, probabil, țara cu cei mai mulți patroni de presă care au trecut prin pușcărie (Dan Diaconescu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Sorin Roșca Stănescu) sau sunt urmăriți penal (Adrian Sârbu, Cristian Burci, Camelia Voiculescu, Sorin Alexandrescu, Dan Andronic, Sebastian Ghiță). Majoritatea condamnărilor au fost date pentru fapte de corupție și evaziune fiscală și i-am citat aici doar pe cei cu probleme în trecutul recent“, scrie jurnalistul Marian Voicu în cartea sa Fake news, manipulare, populism (Humanitas, 2018, București). Modul în care asemenea patroni de presă se puteau raporta la echipa editorială poate fi ilustrat cu dialoguri purtate de unul dintre ei cu membri ai redacției: „S.O. VÎNTU: – Nu, n-ai înțeles: ei (ținte politice, n.a.) sunt agresați în funcție de interesele mele. Atât! Eu asta încerc să-ți spun. Că, dacă fixăm ca strategie că de mâine susținem actele guvernului, de mâine, trustul ăsta de presă, inclusiv Academia Cațavencu, susține actul de guvernare“.

Nu doar la București lași etica la intrarea în redacție

Constatările de mai sus privesc îndeobște marile companii media. Situația mass-media locale are un profil diferit. O cercetare de teren (în 15 județe) realizată de ActiveWatch în 2013 constată: „Conform datelor pe care le-am putut colecta, există îngrijorător de multe cazuri în care televiziunea locală este o armă de luptă politică și economică sponsorizată din bani publici, direct sau indirect. Astfel, aproape jumătate din cele 56 de televiziuni incluse în cercetare sunt influențate direct sau indirect de politicieni“.

Reinventarea profesiei pentru a face loc integrității

Constatarea cea mai amară din această sumară analiză este că există o falie adâncă între formarea universitară a jurnalistului și provocarea din practica profesiei. Ziariști educați într-o cultură a integrității riscă să nu-și găsească locul într-o organizație cu o cultură explicit ostilă integrității. Speranța poate să fie investită în proiecte online independente, de talie mică, aflate în managementul ziariștilor înșiși: recorder.ro, dela0.ro, riseproject.ro, G4media.ro, republica.ro etc. Iar vestea bună este că parte dintre aceste platforme au trecut testul sustenabilității.

Mircea Toma – jurnalist, membru al Consiliului Național al Audiovizualului

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului