În învățământ, o serie întreagă de activități îmbracă o ținută de sărbătoare, având un caracter festiv. Așa sunt: ziua începutului de activitate, numită prima zi de școală, serbările cu diferite ocazii, cele în care se omagiază diverse evenimente, zile încărcate de semnificații naționale, religioase, zilele dedicate școlii, ultimul clopoțel, festivitatea de premiere de la sfârșitul anului școlar și multe altele.
Zilele cu caracter festiv au, desigur, în plan educativ, rolul lor. Ajută la consolidarea sentimentului de apartenență comunitară, sunt repere de semnificare în construcția identitară a tinerilor. Totodată îndeplinesc funcția de integrare socială, sunt fericite ocazii de a fi împreună, într-un sens bine intenționat și relevant, a mai multor actori sociali: copii, părinți și profesori.
Astfel de zile au și rolul de a marca și a demarca etape în procesul schimbării, în evoluția vieții private și în transformările publice, comunitare.
Fotografiile făcute cu astfel de ocazii pot descrie istoria personală a unui dascăl, ca un cadru surprins la un moment dat, în mod punctual, din marele tablou al sistemului de educație. De la un an la altul, de la o ipostază la alta, imaginile marchează trecerea timpului. Privindu-le, poți constata cu nostalgie cum unii dintre colegi se împu­ți­nează fizic pe an ce trece, apar ușor cocoșați, probabil pe măsura frământărilor lăuntrice, alții însă se înfățișează din ce în ce mai indiferenți și parcă direct proporțional și mai supraponderali.
Dar dacă școala în ansamblu se schimbă, pentru că se adaptează societății care, la rândul său, se transformă semnificativ la intervale din ce în ce mai scurte de timp, atunci nu mai este de mirare că și serbările școlare se schimbă. Nu mai sunt ce au fost odată, ar putea observa colegii mai vârstnici. Totuși elevii mici încă se mai bucură de coroniță, de prezența entuziastă a părinților, care le fac o poză cu clasa, au amabilitatea să-l salute pe profesorul diriginte, poate și să-i strângă mâna directorului.
Elevii mari însă par mai degrabă în trecere prin curtea școlii, nu mai au disponibilitatea unei răbdătoare așteptări să vină rândul clasei lor să primească premiile; nu mai au nici părinții care să-i însoțească. Ei par preocupați să stabilească, precum oamenii de afaceri, întâlniri importante, de la care, cu siguranță, nu pot să lipsească. Lasă chiar impresia că sunt reținuți de la activități mai importante, dar și că evenimentele sunt în derulare. Pentru a simplifica lucrurile, poate în viitorul apropiat, o să-și ia La revedere! pentru perioada de vară și o să transmită Vacanță plăcută! direct online pe grupul clasei.
Mai toate activitățile școlare care aveau un caracter formal tind să piardă din recunoaștere. Nonformalul și chiar informalul iau, pe zi ce trece, amploare la nivelul vieții cotidiene a școlii. Pornind de la sacoul îmbrăcat tradițional de cel de la catedră, care-i dădea profesorului un aer de sobrietate și de prestanță, dar care astăzi se poartă rar, marcând faptul că are loc un eveniment aparte, poate doar la festivități, până la modul în care se desfășoară activitățile de rutină. Dacă aceasta înseamnă eliberarea de aparențe și favorizarea a ceea ce este esențial, cu adevărat important în actul educativ, faptul în sine devine lăudabil. Dacă este însă doar un mod de democratizare, semnificat superficial, atunci abdicarea de la caracterul formal, în sens de riguros, este de așteptat să producă dintre cele mai diverse consecințe.
Așa cum a devenit populară din cartea lui Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, apărută în 1996, la Editura Polirom, problematica trecerii de la o stare biologică și/sau socială la alta este marcată și astfel recunoscută social prin anumite ritualuri, numite de trecere. Acestea pot fi de multe tipuri: rituri de separare, rituri de prag, rituri de inițiere. Ritualurile care marchează nașterea, nunta, înmormân­tarea sunt asociate etapelor vieții. Riturile pot fi privite ca repere în desfășurarea vieții private, care se configurează pe linia de participare familie-comunitate. Mai pot fi însă delimitate și ritualuri pe care le putem cataloga drept civile – ale vieții publice, cum sunt cele care însoțesc eliberarea unor documente, care atestă identitatea, precum certificatul de naștere, buletinul, sau care marchează dobân­direa unor drepturi cetățenești, cum este dreptul la vot la împlinirea vârstei de 18 ani.
Școala contribuie prin activitățile sale specifice la astfel de ritualuri. De pildă, eliberează diplome de 8 clase, apoi de 10 clase, până la finalizarea studiilor liceale și obținerea diplomei de bacalaureat. Trecerea de la școala generală la liceu marchează etape distincte din viața de elev, ceea ce se continuă firesc cu o altă trecere, aceea obținută prin schimbarea statutului de elev cu acela de student.
Tranziția de la o etapă la alta este valorizată social, cultural-simbolic prin festivități, ceremonii, manifestări de un fel sau altul, dar care au un rol bine determinat în a marca distincția, a pune un punct de final unei etape și a deschide cu bunăvoință o etapă nouă în viața individului.
Așa cum observa Arnold Van Gennep, delimitările sunt atât de ordin material, cât și ideal, precum granițele geografice: „În zilele noastre, cu excepția țărilor care au păstrat pașaportul, trecerea între regiunile civilizate este liberă. În ultimă instanță, frontiera, linia ideală trasată între borne sau piloni, nu e vizibilă decât pe hărți” (p. 25). De aici putem vorbi de ritualuri de prag. „Întotdeauna există noi praguri de trecut, pragurile iernii și ale verii, ale anotimpului sau anului (…), pragul nașterii, al adolescenței sau al vârstei adulte; pragul bătrâneții, pragul morții; și pragul vieții de dincolo pentru cei care cred în ea” (p. 166).
Trecerea simbolică a pragului dintre anii școlari are, după cum știm, două momente, festivitatea de sfârșit de an, în care primesc recunoaștere publică elevii meritoși, și serbarea de început de an școlar, dedicată mai cu seamă noilor veniți.
Serbarea școlară marchează schimbarea dintr-o treaptă în alta, ca un autentic ritual de trecere.
Poate că, cine știe, în viitor un cercetător binevoitor se va opri asupra ritualurilor de trecere care au loc în școală, într-o posibilă lucrare de antropologie culturală, pe care o vom găsi, în mod prin­cipial, ca deosebit de interesantă pentru spațiul cultural al școlii.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București