Remember: Mihai Eminescu – Poetul cel mai poet și poetul nostru fără sfârșit

La 15 ianuarie, în fiecare an, românii sărbătoresc ziua de naștere a poetului nostru național și universal, Mihai Eminescu, ziua căruia, din anul 2011, a fost declarată de către Parlamentul României Ziua Culturii Naționale.
Supranumit cu deplină îndreptățire „Luceafărul poeziei românești“ și „Sfântul preacurat al ghiersului românesc“, Eminescu a văzut lumina zilei, acum 169 de ani, în miez de Gerar, la 15 ianuarie 1850, la Butoșani, după anii cercetători, sau în Ipotești, localitatea apropiată, după alții.
Este al șaptelea copil din cei 11 ai căminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884), descendent dintr-o familie de țărani din nordul Moldovei, din satul Călineștii lui Cuparencu, și al Ralucăi Iurașcu (1816-1876), din Joldești.
Tatăl, om cu respect pentru muncă și cultură, reușește să ajungă pe scara ierarhiei sociale a vremii la treapta de căminar. Convins de binefacerile învățăturii de carte, a ținut ca toți copiii lui, atât fetele, cât și băieții, să studieze permanent, să se instruiască temeinic pentru viață.
Viitorul poet, prozator și jurnalist român face studii mai întâi la Cernăuți, apoi la Viena și Berlin, unde se preocupă îndeosebi de filosofie și filologie, dar audiază și cursuri de economie politică, de drept, anatomie și fiziologie, istorie etc., dornic de a pătrunde în esența tuturor științelor.
Încă din vremea când era elev la Cernăuți, își încearcă harul poetic, scriind o poezie „la moartea lui Aron Pumnul“, de factură elegiacă, ocazionată de încetarea din viață, în ianuarie 1866, a celui mai iubit profesor al său.
Debutul publicistic propriu-zis și-l face tot în 1866, în revista „Familia“ din Pesta, condusă de marele cărturar român Iosif Vulcan.
Publicându-l poezia „De-aș avea…“, creată la vârsta de numai 16 ani, directorul revistei are fericita inspirație de a-i româniza numele: din Eminovici în Eminescu, grafie pe care poetul o va adopta și o va păstra până la sfârșitul vieții.
Adevărata consacrare poetică a lui are loc în perioada studiilor vieneze, în anul 1870, când începe să colaboreze curent al revista „Convorbiri literare“ din Iași, organul publicistic al Societății Literare „Junimea“, al cărei mentor era strălucitul om de cultură, criticul literar Titu Maiorescu, cel care intuiește în tânărul colaborator „un poet neobișnuit“.
Cât timp a studiat la Viena (1869-1872), la Facultatea de Filosofie și Drept, se împrietenește cu Ioan Slavici și o cunoaște pe Veronica Micle, cea care îi va inspira cele mai multe și mai frumoase poezii de dragoste.
După perioada de studenție la Berlin (1872-1874), Mihai Eminescu se reîntoarce în țară fără a fi reușit să obțină o diplomă universitară.
În acești ani, scrie permanent versuri, migălindu-le cu răbdare, șlefuindu-le cu atenție, citește mult literatura română și capodoperele literaturii universale, fiind remarcat de criticii din acea perioadă.
Cu sprijinul lui Titu Maiorescu, ocupă la Iași diferite funcții, precum: bibliotecar, profesor secundar, revizor școlar, redactor la „Curierul de Iași“.
Părăsind Iașiul, în 1877, vine la București, unde până în 1883 desfășoară o istovitoare muncă în redacția ziarului conservator „Timpul“, unde scrie pe teme politice, economice și sociale. În acel an se îmbolnăvește grav de nervi și nu se va însănătoși deplin niciodată, boala sa fiind interpretată pe atunci în fel și chip.
Pe unde va lucra și ce va mai publica, din când în când, de acum încolo, va purta pecetea necruțătoarei sale boli, care se va sfârși odată cu încetarea sa din viață, în ziua de 15 iunie 1889, la Sanatoriul „Caritas“ al dr. Alexandru Sutu din București, la vârsta de numai 39 de ani și jumătate.
A fost înmormântat la 17 iunie, în Cimitirul Bellu, din București, având la cap „teiul sfânt“, arborele atât de iubit și de des întâlnit în poeziile sale.
Cronologic, activitatea lui scriitoricească s-a desfășurat până la vârsta de 33 ani, pe un răstimp de 17 ani, adică din 1866 până în 1883, din care perioada 1870-1883 marchează cu adevărat apogeul creației sale literare.
În timpul vieții poetului a apărut un singur volum de versuri, cel publicat de Titu Maiorescu (1883), când el se afla internat în spital.
Volumul apărut cuprindea 65 de poezii, din care reamintim câteva, cu diverse conținuturi: erotic („Floare albastră“, „Sară pe deal“, „Lacul“, „O, rămâi… “, „Înger și demon“, „Venere și Madona“, „Pe lângă plopii fără soț“ etc.); filosofic („Luceafărul“, „Melancolie“, „Mortua est“, „Glossa“, „Cu mine zilele-ți adaugi… “ etc.), social („Împărat și proletar“); satiric („Ai noștri tineri“, „Scrisorile I-V“ etc.); de filon folcloric („Mai am un singur dor“, „Revedere“, „Ce te legeni, codrule“, „Călin – file de poveste“ etc.).
Extrem de cultivat, în afară de poezii, a scris și publicat și proza poetică: „Sărmanul Dionis“ – nuvelă filosofică fantastică; „Cezara“ – povestire erotică romantică; „La aniversară“ – schiță erotică.
În scrierile sale, Eminescu valorifică foarte mult folclorul românesc, dar și ideile filosofilor germani, în special ale lui Schopenhauer privind destinul omului de geniu, neînțeles de omul obișnuit, ce stă la baza capodoperei sale „Luceafărul“, apărut în aprilie 1883, în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună“, din Viena, reprodus apoi în revistă „Convorbiri literare“ și ulterior în volumul „Poesii“, îngrijit de Titu Maiorescu.
O latură mai puțin cunoscută pentru cei mai mulți a scrisului poetic eminescian este cea religioasă, domeniu în care „poetul nepereche“ și-a găsit o valoroasă și atractivă sursă de inspirație.
Poetul s-a manifestat și ca un distins gazetar mai ales la redacția ziarului cotidian „Timpul“ din București, unde publică articole cu tematică diversă, de densă încărcătură ideatică, vădindu-se un neîntrecut analist și un temut polemist și pamfletar.
La moartea genialului poet au rămas în manuscrise (unicate și variante), ce aveau să vadă lumina tiparului postum, până în zilele noastre, un imens material peste 15.000 de pagini, conținând poezii, poeme, nuvele, un roman, un basm cult, basme populare, încercări dramatice, traduceri etc.
În scurta dar neobosita sa viață, poetul nostru cel mai poet ne-a lăsat o vastă și nemuritoare operă, creată cu măiestrie, iubire de neam și țară, de umanitate și frumos, admirată de milioane de cititori din patria noastră și de iubitori de literatură din lumea întreagă, el fiind receptat în aproape 64 de limbi ale Terrei.
Bucurându-se de o înaltă apreciere, multe din versurile sale au fost puse pe muzică, i s-au ridicat statui și busturi, chipul său a fost pictat ca emblemă tutelară, i s-au închinat numeroase poeme și cântece, iar ziua sa de naștere a devenit Ziua Națională a Culturii Române.
Artist de excepție, Mihai Eminescu rămâne o culme în evoluția literaturii și culturii române, apariția sa fiind pregătită de scriitorii care l-a precedat, iar el, la rândul său, marcând destinele ulterioare ale scrisului românesc.
Prof. Marinela MAȚOTĂ-ARMEANCA,
Școala Gimnazială Scurtu Mare, județul Teleorman