Tipurile de comunicare promovate de societatea cunoașterii pot fi clasificate și după „modul de semnificare”: a) comunicare analogică – bazată pe „relația de asemănare dintre semn și ceea ce desemnează acesta”; b) comunicare digitală – „bazată pe alegeri binare, conform unei logici de tip «tot sau nimic»” (Daniel
Bougneaux, Introducere în științele comunicării, Polirom, Iași, 2000). Valorificarea lor în spațiul pedagogic depinde de specificul disciplinei de învățământ și de stadiul învățării, determinat școlar și psihologic.
Formele de comunicare sunt mult mai numeroase, identificarea și clasificarea lor constituind o miză epistemologică pentru dicționarele de specialitate (Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați, coord. Marian Petcu, Editura C.H. Beck,
București, 2014, pp. 116, 117).
Un criteriu de clasificare sugestiv pedagogic este cel al comportamentului comunicativ: a) verbal – comunicare lingvistică – paralingvistică; b) kinestezic – comunicare prin mișcările corpului, prin mișcările faciale; prin elemente neurovegetative (culoarea pielii etc.), prin modul de poziționare etc.; c) tactil; d) teritorial – comunicare prin modul de apropiere/îndepărtare; e) olfactiv (formă de comunicare mai puțin studiată); f) vestimentar, cosmetic, ornamental – comunicare prin modul de alegere a vestimentației, a parfumurilor, a bijuteriilor etc.
Clasificarea clasică vizează relația dintre conținutul exprimat, scopul prioritar urmărit, modalitatea de realizare: a) comunicare culturală; b) comunicare socială (care include și comunicarea pedagogică); c) comunicare inspirată din natură; d) comunicare corporativă; e) comunicare de masă; f) comunicare eficientă;
g) comunicare externă; h) comunicare internă; g) comunicare fatică; h) comunicare generalizată; i) comunicare interculturală; j) comunicare integrată; k) comunicare interpersonală; l) comunicare nonverbală; m) comunicare paradoxală; n) comunicare paraverbală; o) comunicare performativă; p) comunicare simbolică; r) comunicare vizuală; s) comunicare în situații de criză (op. cit., pp. 106-123).
Din perspectivă specific pedagogică, evidențiem importanța următoarelor forme de comunicare: comunicare culturală; comunicare eficientă; comunicare interpersonală; comunicare nonverbală; comunicare paraverbală, comunicare în situații de criză; comunicare socială.
1) Comunicare culturală. Este realizată în două modalități, în raport de semnificațiile culturii (produs al cunoașterii – comportament: a) comunicare specializată (filozofică; religioasă, artistică, științifică, tehnologică; b) comunicare comportamentală (etnică, profesională, comunitară etc., studiată de antropologia culturală).
2) Comunicarea eficientă. Ca model-ideal, reprezintă „procesul prin care emițătorul transmite un mesaj receptorului, astfel încât mesajul, să fie receptat exact (100%)”. Este irealizabilă, la modul ideal, datorită complexității comunicării umane (subiectivă, intersubiectivă/interpersonală etc.) și prezenței factorilor perturbatori care apar, obiectiv și subiectiv, în context extern și intern, deschis.
3) Comunicare interpersonală. Reprezintă un tip de comunicare socială/psihosocială, apropiat de modelul comunicării pedagogice, bazat pe corelația permanentă dintre educator (profesor) și educat (elev). Este proiectată și realizată în funcție de șase obiective specifice, adaptabile și la nivelul comunicării pedagogice:
a) cunoașterea interioară a actorilor sociali (actorilor educației) implicați în comunicare; b) cunoașterea lumii externe care furnizează informații; c) stabilirea unor relații semnificative cu alte persoane, implicate în comunicare, pe baza unor cerințe, gânduri, sentimente, interese – unitare; d) „persuadarea interlocutorului pentru câștigarea adeziunii acestuia” (politică, economică, religioasă, pedagogică etc.; e) ajutorarea actorilor sociali/actorilor educației implicați în comunicare, în plan cognitiv și noncognitiv; f) utilizarea unor strategii comunicaționale cu caracter ludic, didactic, extradidactic etc.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA