Tabla nescrisă

3

Tabla nescrisaO perspectivă posibilă asupra istoriei învățământului ar putea însemna trecerea în revistă a instrumentelor didactice consacrate în educație, devenite reprezentative simbolic pentru ceea este specific școlii, dintre care, la loc de cinste se află tabla și obiectele de scris.
Când am vizitat muzeul Prima Școală Românească, deschisă la Brașov, în 1945, și însuflețită astăzi de pasiunea domnului Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean, am văzut, printre altele (lăcașul de cultură cuprinde aproximativ 4.000 de cărți vechi, peste 30.000 de documente și multe obiecte muzeale), și primele tăblițe pe care învățau să scrie elevii de atunci.
 Trecutul ne trezește atât o mare nostalgie, cât și o curiozitate profesională inspirată de obiectele vechi. Oare cum se desfășura ora de curs? Ce ritm avea? Care era scenariul didactic prin care elevul era scos la tablă?
Astăzi însă vorbim chiar pentru elevii mici despre oportunitatea de a utiliza tabletele la școală. Cum o să fie învățământul în viitor, va mai fi așa cum îl știam odinioară? Observăm că tendința este ca, mai înainte să învețe să scrie, copiii să dețină deja abilitățile prin care să navigheze pe internet. La limită, ne putem întreba dacă va mai exista scrisul de mână, dacă acesta va mai constitui o practică intelectuală sau va fi deprins alături de abilitățile practice, care țin de manualitate (un fel de lucru manual cu stiloul).
Deocamdată suntem în stadiul în care ne străduim să includem în ora curentă la clasă utilizarea tablei interactive Smart. Apare deja de domeniul cotidianului școlar faptul că apelăm la prezentări de diverse tipuri și la videoproiector ca substitut al tablei. Nu mai scriem scheme ample, le proiectăm direct pe ecran și nici elevii nu trebuie să le mai scrie, le pot primi direct de la profesor, pe grupurile de lucru. Scriem mai puțin, în orice caz mult mai puțin la tablă. Mâna murdară de cretă a dascălului de odinioară e pe cale să devină amintire.
În ce măsură instrumentele cu care lucrăm ne influențează activitatea? Cum își pun acestea decisiv amprenta asupra formării copiilor? Care este prețul de plătit prin introducerea noilor tehnologii în viața școlii? Prețul în plan uman, desigur…
Filosoful englez John Locke, în lucrarea Încercare asupra intelectului omenesc, apărută în 1690, devenită mai târziu celebră, sugera că originea oricărei cunoștințe este experiența, mai precis că noi cunoaștem prin afectarea simțurilor din partea lumii externe. În acest sens, el a afirmat că: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte prin simțuri”. Deci, nu există idei înnăscute, iar mintea este, la naștere, o foaie nescrisă, o „tabula rasa”.
Pe linia ideilor lui Locke o temă de interes didactic actual poate fi aceea referitoare la modul în care elevii mici își formează conceptele empirice. Știm că legătura nemijlocită cu natura, integrarea în forme diferite de activitate, de la joc la contemplare și explorare, toate susțin intuitiv constituirea unor astfel de concepte. Dar dacă experiența empirică se rezumă doar la aceea de tip touch screen, oare ce trăsături concrete particulare ale obiectelor și fenomenelor se vor integra, cu toate implicațiile afective specifice copilăriei, în punerea unei baze solide de decodare a semnificațiilor lumii? O întâmplare petrecută într-o oră la clasele mici este relevantă în acest sens. Povestea urbană spune că elevii aveau de desenat animale domestice. Printre altele, și o vacă. Se pare că sarcina de lucru a părut dificilă pentru că, fiind locuitori ai orașului, cei mai mulți dintre copii nu știau cum arată un astfel de animal. Nici măcar la grădina zoologică nu văzuseră. În cele din urmă, un copil a desenat o văcuță mov…, de la care, întrebați fiind mai apoi, elevii au răspuns că așteptau să primească… ciocolată.
Depășind abordarea în termenii teoriei cunoașterii, ca demers principial, și acceptând apropierea convențională de realitatea nemijlocită a școlii, putem specula că întregul efort didactic este, metaforic vorbind, unul prin care se urmărește ca mintea elevului să nu rămână o tablă nescrisă. În contextul discuției de față, nu este de interes atât dacă elevul vine cu diverse informații, cunoștințe mai mult sau mai puțin sofisticate, presupunând firesc ca în societatea contemporană, considerată o societate a cunoașterii, elevul să dețină, desigur, o varietate de idei despre lume și viață. Mai degrabă devine problematic cum poate școala să ofere alte experiențe de învățare, necesare în dezvoltarea intelectuală, altele decât cele pe care oricum copilul le are la îndemână.
În Câteva cugetări asupra educației (Ed. Didactică și Pedagogică, 1971), J. Locke sublinia rolul mediului educativ favorabil în dezvoltarea firească a copilului. El insista că rolul dascălului este acela de a forma mintea discipolului și mai ales de a-i stârni curiozitatea astfel încât, mai târziu, să urmărească singur să se dezvolte. Metoda recomandată prin excelență era una a învățării prin descoperire, pe cale inductivă. Să pornim de la observarea realității, de la cunoașterea diferitelor aspecte prin intermediul simțurilor și apoi, treptat, cu prudență, să generalizăm, putând ajunge astfel la teorie. Rămâne să reflectăm dacă este oportun să urmăm un astfel de drum în cunoașterea destinată predării, dacă el se poate integra coerent cu strategiile învățării interactive.
O idee care se impune drept concluzie este că, din ce în ce mai evident, cunoașterea și învățarea de tip empiric cedează locul cunoașterii de tip conceptual-științific și învățării corespunzătoare. Hărțile conceptuale riscă să se îndepărteze de geografia nemijlocită a realității până acolo încât va fi posibil ca harta să nu mai fie tot una cu teritoriul.
Din ce în ce mai agresiv, realitatea virtuală face o concurență neloială realității propriu-zise, care pierde din semnificații, fiind limitată la un concret inevitabil.
Nu în ultimul rând, pe noul val de restructurări care se pregătește tacit pentru educație, prin schimbarea filosofiei de normare… etc., poate că devine legitim să ne întrebăm: Cine va mai scrie la tablă? Oare tabla va rămâne nescrisă?
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București