Problema identităţii şi a valorilor naţionale pare a frământa din nou, cu oarecare consistenţă de astă dată, societatea românească. Preocupările sunt vizibile şi Tribuna învăţământului a publicat o serie de opinii ce abordează această problemă într‑o formă care ar putea să conducă la anume clarificări sau chiar la finalităţi.
Dar chiar înainte de ultimele alegeri, din motive ştiute, anume partide politice au încercat să impună tema naţională ca o problemă importantă a românilor. Ecoul a fost însă palid, partidele care au apăsat foarte tare pe această temă neintrând în Parlament. Tema ca atare nu putea fi părăsită însă, dintr‑un motiv extrem de limpede: confuzia tot mai evidentă între naţional şi european. De altfel, chiar din secolul trecut, disputa dintre românism şi europenism s‑a afirmat polemic, cantonându‑se, în cele din urmă, în ceea ce în cultură a însemnat tradiţionalismul în formele lui de început de secol XX sau în formele din perioada interbelică, apoi modernismul resimţit iniţial la început de secol XX prin apariţia „noii poezii“, apoi sub forma modernismului interbelic.
Perioada de după 1990 a presupus, o vreme, o continuare inerţială a naţionalismului ceauşist, a cărui analiză nu a fost făcută nici până azi decât în parte. Ceea ce s‑a reţinut în primul rând a fost o anume deformare prin mitizare a istoriei. S‑au scris şi cărţi în această privinţă, manualele şcolare înseşi au fost „afectate“ de acest tip de „luciditate“ sau de un nou subiectivism din zona istoriei. În planul celălalt, mai concret, al ideii de patriotism, sloganul „Nu ne vindem ţara!“ a părut să concentreze vechile idealuri, dar el rămas până astăzi într‑un soi de obscuritate a istoriei, fiindcă n‑a fost niciodată prea clar dacă măsuri ale guvernelor de atunci vizau vinderea ţării sau, dimpotrivă, constituirea unor grupuri economice a căror prosperitate s‑a clădit pe jefuirea unor valori şi, mai ales, bunuri naţionale. Forma excesivă a celor a căror gândire era sintetizată în sloganul „Nu ne vindem ţara!“ s‑a regăsit, după mai bine de un deceniu şi jumătate, într‑o altă formulă, manipulatoare şi ea ca atâtea altele: „România este colonia Europei“.
Într‑un asemenea peisaj de limbaj şi gândire, era foarte greu a înţelege ce ni se întâmplă. Ce se întâmpla cu noi odată intraţi în Uniunea Europeană, ce efecte apăreau odată cu posibilitatea ca milioane de oameni să migreze în căutarea unui loc muncă, lăsând astfel ţara, fără voia lor, pe mâna unei clase politice tot mai evident mediocre şi lipsite de simţul istoriei. Dar, pe măsură ce anii au trecut, românul mediu pare să resimtă tot mai mult nevoia întoarcerii la un set elementar de valori care să‑l individualizeze în concertul popoarelor europene.
În spaţiul educaţiei, lucrurile au evoluat mai ales prin eliminare: s‑a eliminat din programele şcolare tot ce putea să apară Europei ca o formă de naţionalism (exces de manifestare a sentimentului naţional), de intoleranţă privind mai ales drep­turile minorităţilor. S‑au înfiinţat şi instituţiile corespunzătoare. Pentru corpul profesoral, dar şi pentru specialiştii din educaţie a devenit însă realmente dilematic modul în care se puteau îmbina valorile europene cu cele naţionale, deşi la urma urmei România nu era nimic altceva decât o ţară europeană aflată însă într‑un alt moment al dezvoltării sale istorice, marcate de o tranziţie de la un regim autoritar la unul democratic, tranziţie resimţită adesea ca o falie.
Recentele programe gimnaziale au devenit şi ele încă o dată pretextul pentru ca problemele de identitate şi de valori specific naţionale să fie puse din nou cu o anume intensitate. Mai mult, pentru prima dată, Academia Română a intervenit cu un document care avertiza asupra unor posi­bile căi de ameliorare sau asupra unor posibile derapaje cu costuri istorice ale destinului naţional. Imediat însă au venit reacţiile unor „istorici tineri“. S‑a conturat un început de polemică, eşuată însă aproape imediat. Ambele părţi s‑au dovedit incapabile să iasă din propriul proiect şi din „adevărurile“ categorice, în condiţiile în care conceptele naţionale înseşi au suferit evident modificări. Ceea ce părea a fi, în sfârşit, un început de dialog care în final să aibă darul de a da un grad mai înalt de coagulare societăţii româneşti a sfârşit în derizoriu şi, ca de obicei, în uitare. Voci individuale au reluat totuşi tema, mai ales cu privire la modul în care şcoala, prin noile programe gimnaziale, ar putea reuşi să rezolve ceea ce societatea însăşi pare incapabilă a rezolva. În acest context însă, destule voci au acuzat noile programe gimnaziale că ar eluda cu bună ştiinţă dimensiunea educativă şi naţională a educaţiei de bază. Cele mai multe argumentele s‑au îndreptat către istorie şi limba şi literatura română. Criticile au vizat tratarea uşoară a fenomenelor istorice, absenţa rigorilor ştiinţei istoriei, în vreme ce la limba şi literatura română se acuză absenţa marilor clasici, a textelor de referinţă din programe sau caracterul nespecific al competenţelor europene, deşi există între cele cinci competenţe şi una care ar putea sugera o dimensiune naţională. Dar, din păcate, această competenţă nu şi‑a găsit nici până azi limbajul corespunzător. Adică o formulare în stare să treacă dincolo de pragul de ambiguitate şi de generalitate maximă. Această neputinţă s‑a reflectat de‑a lungul timpului şi în maniera în care au fost formulate competenţele specifice, subordonate celei generale în noile programe. Oarecum ciudat însă este faptul că sugestii noi, îmbunătăţiri ale programelor, cel puţin unele ale unor conţinuturi ale acestora, dacă nu şi în ce priveşte viziunea acestora, au fost în continuare trecute cu vederea, iar unele observaţii critice par să se refere adesea la un alt document decât la cel recent aprobat. Cazul programei gimnaziale de limba şi literatura română este cumva simptomatic, fiindcă puţină lume pare să fi citit cu adevărat următoarea secţiune a acestor programe, cu referire la clasa a V‑a: Elemente de interculturalitate: Identitate personală – identitate naţională – diversitate culturală şi lingvistică. Carte românească de învăţătură: de la prima carte tipărită la cartea digitală.
E mult, e puţin? Nu se poate răspunde acum la o asemenea întrebare, fiindcă în cele din urmă răspunsul dat va fi concretizat în viitoarele manuale şcolare şi în modul în care profesorii vor înţelege să‑i ofere elevului, în formă adecvată, o anume referenţialitate a identităţii româneşti, atât culturale, cât şi existenţiale.
În ceea ce priveşte absenţa concretă a unor autori fundamentali, iată ce prevede totuşi aceeaşi programă şi e greu de crezut că viitoarele manuale vor putea face abstracţie de această recomandare: „Se recomandă ca textele literare de bază să reprezinte în mod semnificativ patrimoniul literar românesc“. Sau: „Textele literare de bază vor respecta criteriile valoric, estetic, formativ şi de adecvare la vârsta elevilor şi la specificul colectivului de elevi“.
Adrian Costache
P.S. Revenind la tema propriu‑zisă a însem­nărilor, continuarea discuţiilor despre acest subiect s‑ar putea face la nivelul învăţământului preuniversitar, al corpului profesoral, printr‑o serie de seminarii, anticipându‑se astfel şi alte aspecte, precum cele ale educaţiei morale în zona adolescenţei. Ministerul ar fi singurul organism îndrituit să facă un asemenea gest şi efort.