Așa-zisa dezbatere pe tema „Ora de religie” a luat clar aspectul unui atac asupra profesorului de specialitate, cu țintire deloc întâmplătoare către categoria cadrelor didactice în ansamblu. Potrivit activiștilor civici (activist, termen larg folosit azi, este curat cuvânt din vremea luptei de clasă), religia trebuie tăiată acum, pe loc, la moment și-n clipa asta din orar, iar dovada cea mai sigură a smulgerii pretinsului rău din rădăcină nu poate fi considerată decât aceea ca profesorii de la disciplina respectivă să părăsească imediat clasele, cancelariile, școlile. Exact spus, este vorba despre profesorii care predau religia ortodoxă. Din „luările de atitudine” (altă vorbă perpetuată cu toată convingerea), care cică vor să le arate elevilor și părinților calea corectă, rezultă că marele și de fapt singurul obstacol în scoaterea religiei din școală (scoatere considerată deja ca întârziată față de cunoscuta decizie) îl reprezintă complicitatea Școlii cu Biserica Ortodoxă Română în disperarea de a-i salva pe profesori. Într-o paranteză, este de semnalat insistența „luptătorilor” pentru „eliberarea” tinerilor de sub obscurantism asupra numirii Bisericii printr-o abreviere, BOR, asemenea unei instituții funcționărești, unui antet pe o adeverință; pe aceeași linie a deprecierii forțate, a apărut și o substantivizare imposibilă, repetată obsedant: BOR-ul. Imaginea indusă de asocierea cu o pretinsă complicitate este a unor ilegali nocivi, a căror stârpire – vezi, Doamne – devine tot mai dificilă, pe măsură ce se tot întinde, sensul fiind că cele două instituții tocmai pe asta mizează. Profesorii care predau religia sunt considerați de către cei care se opun acestei discipline de învățământ, chiar sunt definiți de-a dreptul, ca agenți ai BOR-ului, desigur „manipulatori”. Totodată, același activism duce percepția publică spre însușirea convingerii că toate detaliile metodologice legate de formularea opțiunii scrise pentru disciplina religie, de momentul depunerii acesteia, de modificarea Legii nr. 1/ 2011 etc. se vor lămuri automat odată cu darea afară a profesorilor în cauză. Este de observat că „lupta” se poartă exclusiv cu timpul, în sensul că trebuie neapărat să fie eliminați odată cei care predau religia și că se poartă fără perfect legala și necesara ofertă alternativă. De statut al cadrelor didactice, de drepturi contractuale, de cod al muncii nu pare să se pună problema. Or, în afara accidentelor, situații care impun ieșirea unor cadre didactice din vreun colectiv sau „din sistem”, devin efective după ce anul școlar se încheie. În niciun caz posturi nu se desființează de pe o zi pe alta și mai ales cu tot cu dispariția ocupantului. Numai profesorul de religie trebuie să dispară la secundă, ba deja se află în ilegalitate că încă nu a plecat. Profesorului de religie nu pare să i se ofere altceva de făcut în cazul când elevii nu ar opta pentru această disciplină de învățământ și mai ales în condițiile în care lipsa opțiunii elevilor pentru religie nu înseamnă și tăierea efectivă a unei ore din program, ci ocuparea acelei ore cu altceva. Ca alternativă, activismul antireligios cu pretenție salvatoare formulează o cerință de-a dreptul iresponsabilă: plasarea orei de religie pe prima sau pe ultima poziție în orar, astfel încât elevilor să li se „dea drumul” mai devreme sau să li se permită să vină mai târziu; cu alte cuvinte, să li se asigure condiții ca să chiulească „cu acte-n regulă”, adică să se afle în afara spațiului de învățământ în timpul programului, cu posibilele consecințe decurse de aici. Grav este că, din câte se pare, în unele școli chiar este băgată în seamă și se ia în calcul această posibilitate, când ea ar trebui să fie respinsă categoric.
Orice referire la implicațiile practice pe care le-ar avea plasarea și desfășurarea orei de religie (asupra încadrării, orarului etc.) este văzută nu numai ca pretenție a profesorilor pornită din tupeul „cunoscut” de la examene, zile de sărbătoare și alte împrejurări aducătoare de „atenții”, ci și ca pretext pentru păstrarea de către profesori a unei poziții privilegiate, dominatoare. În această perioadă, este repetată în stânga și-n dreapta vorba cum că „procesul didactic se face în interesul elevului, și nu al profesorului”, spusă cu un amestec de triumfalism („nu vă mai merge!”) și de amenințare, ca o punere la punct. Semnificația indusă este mai largă decât limitele orei de religie (unii scriu „curs”, încredințați că folosesc un sinonim, arătând și că știu regula că nu e bine să repeți cuvinte în compunere). Atacul asupra profesorilor de la această disciplină oferă un prilej de reluare a atitudinii burzuluite, suspicioase și vigilente față de orice profesor, în general. După cum în lumea școlii se petrece câte ceva accidental, periodic profesorilor li se asociază câte o caracterizare globală, negativă. La un moment dat, ei erau ăia violenți, care abuzează școlarii. Altădată, profesorii, tot de-a valma, deveniseră caracterizați prin aceea că dau diplome, titluri și certificări false și din această cauză societatea e plină de analfabeți funcționali și de plagiatori. Mai de curând, profesorii erau identificați cu goana după „foloase necuvenite”, buni de filmat cu telefonul, de trimis la DNA. De data aceasta, pornind de la cerința formulării unei opțiuni scrise pentru studierea religiei, s-a întins remarca, în „buna tradiție” a vigilenței civice, că profesorii sunt cei ale căror dispoziții și indicații sunt înghițite fără clipire de părinții care vor să le fie bine copiilor, așa că vor impune opțiunea pentru studierea religiei; cum ar veni, până la urmă, nici semnătura pentru ora de religie nu mai pare credibilă, în sensul unei opțiuni reale.
 
Florin ANTONESCU