Cine dorește eliminarea Religiei din școală?

Toate marile problemele ale României, de la autostrăzi și sărăcie la corupție și subfinanțarea educației, au fost rezolvate, doar una singură rămăsese stingheră și provocatoare pentru spiritele luminate ale neamului: problema statutului religiei în școală. Iată că și aceasta este în curs de rapidă rezolvare, grație curajului și abnegației unui erou din Buzău, pe numele său Emil Moise. Acesta a sesizat CCR și a obținut câștig de cauză pe o chestiune procedurală, aceea a cererilor de înscriere sau retragere a elevilor de la ora de religie. A urmat apoi o campanie furibundă vizând scoaterea religiei din trunchiul comun al disciplinelor, depășindu-se astfel cu mult cadrul stabilit de CCR.
 O falsă problemă, un precedent periculos
Chiar și la o privire superficială se poate observa că problema menținerii sau eliminării religiei din școală a fost artificial creată de activiștii de tip nou ai corectitudinii politice. Ea este o falsă problemă, deoarece CCR a amendat procedura înscrierii, nu statutul disciplinei. Altfel, ar însemna că Înalta Curte s-a apucat să modifice planurile-cadru și idealul educațional. Din păcate, lansarea dezbaterilor pro și contra religiei în școală a reprezentat un bun moment agitatoric pentru activiștii amintiți, dornici nevoie mare de a-și impune propriile ideologii. Toată agitația lor se bazează pe invocarea unor abuzuri, ilegalități, îngrădiri ale libertății de conștiință, acuze care nu s-au dovedit întemeiate. Cum propaganda nu urmărește adevărul, ci eficiența, dezbaterea a fost marcată de o mulțime de dezinformări și manipulări. Care au avut efect, diverși jurnaliști spunând că scoaterea religiei din școli este o necesitate, nu un moft, iar educația trebuie re-laicizată. În hărmălaia așa-ziselor dezbateri am văzut prea puține argumente și mult prea multe prejudecăți și clișee, destule dovedindu-se simple adaptări ale ideologiei ateist-„științifice” din perioada Dej-Ceaușescu. În continuare, multă lume pare să nu înțeleagă că subiectul discuției nu este rolul Bisericii în lumea contemporană, nici simpatia sau antipatia față de clerul ortodox, ci problema educației moral-religioase, a identității românești, a modelului valoric reprezentat de creștinism.
Pentru început, ar trebui observat că inițiativa domnului Emil Moise nu a rezolvat vreo mare problemă a învățământului românesc, ci a avut doar meritul de a fi bulversat activitatea școlară. Apoi, nu înțelegem cum anume a „învins” domnul Moise „sistemul”. Care „sistem”? Cel de învățământ? Dacă despre asta este vorba, atunci putem anticipa că încă o victorie de acest fel și vom pune liniștiți cruce educației de la noi după atâtea victorii ale reformiștilor de profesie asupra „sistemului”. De aceea, înainte de a fi felicitat și elogiat pentru „victorie”, domnul Moise ar trebui evaluat din perspectiva beneficiilor inițiativei sale asupra educației. Nu credem că este puțin lucru ca, în plină activitate de simulare a examenelor naționale, în timpul celui de-al doilea semestru al anului școlar, să se zăpăcească totul, să se refacă orarul, normele didactice doar pentru a se da satisfacție unui om și câtorva organizații, militând pentru ateism „științific” și drepturile minorităților sexuale. În acest context, deși nu contestăm nimic, nu putem să nu constatăm că dispozițiile CCR au fost ignorate 12 ani în cazul SIE și ani de zile al Parlamentului, numai în cazul învățământului s-a impus aplicarea lor în timpul anului școlar, ceea ce reprezintă o premieră absolută și un precedent sumbru. Specificul activității educaționale impune ca, în timpul anului școlar, să nu fie operate schimbări care să vizeze procesul de învățământ în derulare, așa cum roțile trenului nu sunt schimbate în timpul mersului, iar regulile în timpul jocului. Cum această regulă nu a fost respectată, asistăm la o adevărată dare peste cap a procesului de învățământ. Prin acest precedent, CCR a deschis calea schimbărilor impredictibile, de genul modificării structurii examenelor naționale cu o lună înainte de desfășurarea lor dacă domnul  Moise ar descoperi că modul cum sunt organizate acestea aduc atingere diferenței de gen. Ne putem trezi că domnul în cauză, oricând are chef de revizuirea legislației, vine la CCR cu excepțiile de neconstituționalitate! În fine, mai notăm că, exact în aceeași speță, Curtea s-a pronunțat de două ori: în 2011 și 2014, iar deciziile au fost exact opuse! Nu credem ca, în loc de „îndreptarea legii”, CCR să urmărească perturbarea unui domeniu în care, peste noapte, toți profesorii de religie devin suplinitori, iar normele sunt formate în sistem Roata Norocului datorită impredictibilității. Precedentul creat de CCR implică desfacerea aleatorie a contractelor de muncă, fapt ce contravine prevederilor actualului Cod al Muncii. Cum contractele profesorilor de religie nu au fost încheiate sub condiție suspensivă, ele nu au fost condiționate de cererile de înscriere ale elevilor. O astfel de condiție trebuia în mod obligatoriu adusă de angajator la cunoștința salariatului la încheierea contractului. Cum toată această desfășurare halucinantă nu era suficientă, în aceste zile am asistat uluiți cum domnul Emil Moise s-a lansat într-o campanie de amenințări și hărțuire a conducerii Ministerului Educației, inspectoratelor, școlilor și profesorilor, la incitarea părinților de a-și retrage copiii de la ora de religie. Însă domnia sa nu face presiuni, propagandă sau ceva ilegal, doar luptă intransigent pentru libertate și legalitate.
Noi activiști, vechi năravuri
După ce în anii comunismului am cunoscut fenomenul activiștilor de partid, nici astăzi nu am scăpat de această urgie. Diferența este dată de faptul că vechii activiști aparțineau partidului unic, în timp ce astăzi ei sunt de o mare diversitate, mijloacele și scopul rămânând neschimbate: propagandă, manipulare, combaterea valorilor democrației și creștinismului, formarea „omului nou”. Dl Emil Moise, conform propriilor mărturisiri și CV-urilor kilometrice de pe internet, a dovedit spirit civic încă din copilărie, acesta manifestându-se într-o formă destul de curioasă: „M-am implicat în acțiuni civice în copilărie, când ajutam animalele sau păsările care aveau nevoie de îngrijiri”. După ce a devenit muncitor la o fabrică de oglinzi, noul revoluționar de profesie ne spune că „în mod oficial, m-am implicat în evenimentele din 1989”, nici până astăzi nearătând a înțelege la ce fel de „evenimente” a participat, și încă „oficial”. Cum valul schimbărilor l-a înălțat tocmai pe creasta sa, domnul Moise se transformă într-un activist feminist radical. Îl regăsim la simpozioane cu tematici precum: „Relansarea eforturilor pentru eliminarea diferențelor sexuale”; „Școlile publice din România: instrumente ale Bisericii pentru perpetuarea discriminărilor de gen”; „Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor de gen în practicile religioase creștine din România”. În fine, studiul epocal, expresie sublimă a gândirii și simțirii domnului Moise, purta titlul: „Feminist fără a fi frigid. Sau despre cum poți utiliza cu folos pasaje din Molitfelnic” (Noua Revistă Română de Drepturile Omului, nr. 3/2006). Dl Florinel Remus Cernea nu mai are nevoie de vreo prezentare specială, acesta fiind magistral portretizat de către regretatul psihiatru Florin Tudose (Psihopolitica, Editura Alfa, București, 2014, p. 83). Totuși, nu ar trebui trecut sub tăcere scandalul recent din Parlament, când filozoful nelicențiat și părintele MONA (Mișcarea pentru Oameni, Natură și Animale) s-a arătat extrem de deranjat de două icoane ortodoxe, „atârnate” de pereți, după cum s-a exprimat, icoane care ar fi afectat, chipurile, neutralitatea instituției. După domnul Cernea, ele ar trebui fie date jos, fie păstrate alături de simboluri ale tuturor religiilor, de la idoli africani la păpuși voodoo. Mai cerea domnul Cernea și afișarea unor postere cu atei renumiți, precum Friedrich Nietzsche, posterul acestuia trebuind să conțină și citatul: „Dumnezeu este mort”. Atâta doar că solicitarea inefabilului activist ar fi presupus afișarea printre marii atei și a unor personalități incomode, precum Lenin, Stalin, Hitler, Ceaușescu. Dar pentru a se restabili echilibrul Forței, perturbat de Biserică în Parlament, niciun risc nu este prea mare.
Analizând lupta eroică de până acum a domnului Emil Moise, frapează faptul că acesta și ONG-uri din jurul său au ca singur obiect de activitate eliminarea religiei din școală. Acest unic obiectiv ridică semne de întrebare privind adevăratele scopuri urmărite. Practic, domnul Moise nu a arătat preocupări legate de soarta educației românești. De ce domnul Moise și oastea sa de ONG-uri nu au abordat niciuna din marile probleme care macină învățământul românesc actual? Dacă era pasionat de istoria religiilor, de ce nu a susținut revenirea la două ore săptămânal pentru istorie, tocmai pentru a crea posibilitatea studierii în cadrul disciplinei celei mai indicate a unor teme speciale, legate de analiza fenomenului religios de-a lungul timpului? De ce nu a militat și pentru reintroducerea filozofiei la liceele agricole, așa cum a fost până acum câțiva ani, pentru a nu se lăuda degeaba că este profesor de filozofie? Reaua credință este devoalată nu numai de scopul negativ propus, ci și de argumentele aduse în sprijinul realizării lui, toate din zona manipulării și sofismelor. Astfel, se denunță proasta calitate a unor programe și manuale de religie, alături de consemnarea câtorva cazuri de proaste practici în activitatea didactică, iar pe această bază se solicită cu mare tărăboi mediatic scoaterea sau înlocuirea religiei cu o altă disciplină în trunchiul comun. Conform acestei logici, dacă un manual este prost realizat, atunci ar trebui urgent eliminată disciplina din planurile-cadru. Apoi, dacă am aplica principiul „traumatizării” elevilor prin studiul unei discipline, prima care ar trebui eliminată ar fi matematica, existând cazuri de elevi care s-au sinucis pentru examene picate sau note mici primite la această disciplină. Exigența înscrierii și re-înscrierii periodice a elevilor la religie, la intervale de timp cât mai scurte, nu urmărește respectarea libertății de conștiință, pentru că o conștiință care evoluează atât de rapid și haotic este cel puțin ciudată, ci se dorește stimularea indiferenței religioase și producerea lehamitei prin birocrație și îndepărtarea tinerilor de o tradiție care ține de identitatea noastră ca popor, ceea ce reprezintă, practic, un suicid identitar. Astfel, asistăm acum atât la o limitare a libertății religioase, cât și la un atentat la formarea identității noilor generații. Deși domnii Moise și Cernea vorbesc de drepturi și libertăți încălcate, de abuzuri și ilegalități, observăm că nu au existat mișcări de protest împotriva religiei ale elevilor și părinților, după cum domnii în cauză nu au fost mandatați de numeroși cetățeni revoltați să le reprezinte interesele.
În ciuda faptului că ortodoxia reprezintă prima religie a românilor, importanța ei este minimalizată sistematic de noii activiști, care ar dori ca tradiția noastră să fie pusă pe același plan cu toate celelalte credințe existente în lume. Diversitatea pe care o tot invocă domnii Moise și Cernea nu este deloc atât de mare pe cât vor ei să ne convingă, pentru că nu avem în România o societate multiculturală, pentru a fi obligați să punem pe același plan tradiția creștină cu cea budistă sau polineziană. În fine, propunerea de înlocuire a religiei cu filozofia religiilor, etica sau mai știu ce altă disciplină înseamnă o revizuire radicală a planurilor-cadru dintr-o nouă perspectivă, anticreștină, ținând de ideologia corec­titu­dinii politice, perspectivă neagreată de imensa majoritate a românilor, majoritate declarată, spre nefericirea domnului Moise, creștin-ortodoxă. Se pare că distinșii reformatori nu au aflat că valorile creștinismului stau la baza civilizației europene și democrației actuale. Iar aceste valori sunt definitorii pentru identitatea românească și profilul spiritual al
neamului nostru. Valorile corectitudinii politice, profesate de domniile lor, nu sunt acceptate de o majoritate care trebuie respectată în opțiunea ei, această majoritate fiind plătitoare de taxe și impozite, având de aceea dreptul suveran să reclame asigurarea unei educații în conformitate cu opțiunile sale. Până la urmă, ce trebuie să înțelegem, că studiul religiei în școală este un abuz și un atentat la libertatea de conștiință? Că religia, cum spunea Marx, este opiu pentru popor și are efecte dintre cele mai nocive asupra psihicului tinerilor? Poate că nu este politically correct să fii creștin, dar caracterul retrograd, traumatizant, profund nociv al religiei ar trebui mai întâi demonstrat cu ceva mai mult decât cu câteva exemple atent selectate. Și nu este de la sine înțeles că nu există Dumnezeu, adevăr, morală, că totul este relativ, iar omul secolului XXI nu poate fi decât ateu militant. Nefirească este și situația ca, într-un stat democratic, o minoritate infimă să dicteze, iar majoritatea să fie obligată să se supună în domeniul politicii educaționale.
Într-o epocă de confuzie valorică, de anomie socială, inițiative de genul celei discutate aici nu pot fi decât nocive. Ce se urmărește, de fapt, înlocuirea valorilor creștine cu relativismul moral? Chiar LEN a fost scrisă din perspectivă relativistă, neexistând un ideal educațional clar enunțat și valori asumate explicit. Ideea că toate religiile și valorile sunt egale implică niște consecințe de luat în considerare. Astfel, în spațiul nostru poligamia islamică nu reprezintă o valoare pe care să o venerăm, după cum nici educația în spiritul îndrăgirii și interiorizării valorilor minorităților sexuale nu este tocmai de aplaudat. De aceea, nu credem că modelul valoric creștin este inactual, depășit sau nociv, după cum nu vedem care este câștigul obținut de societate prin eliminarea religiei din trunchiul comun. Trebuie înțeles faptul că bătălia pentru ora de religie nu este o bătălie juridică și procedurală pentru progres, reformă și legalitate, ci una pentru valori.
Prof. Constantin TOADER