În condițiile unor abdicări cutremurătoare de la exigențele tradiționale și firești ale activităților didactice și întrucât prin sistem rătăcesc specimene care în mod normal nu ar trebui nici să treacă pragul unei instituții școlare, revalorizarea materială și morală a condiției de profesor ar fi bine să se bazeze, înainte de toate, pe o exigență etică. Este un imperativ la care națiunea, dacă mai poate, ar trebui să se gândească și să răspundă prin eforturi și măsuri fără echivoc. În orice caz, esențialul acestui imperativ transcende statisticile și obiectivele pe termen scurt.
Instrucția și educația ar trebui să se bucure de o lege-program alcătuită în urma unor oneste și ample dezbateri academice, dar numai de spe­cialiști autentici, aflați dincolo de interesele cercurilor politice și eliberați de orice seducție de tip comunistoid (autohton ori occidental). Ori­cum, sistemul educativ trebuie pregătit cu minuție, pentru a face față atât exigențelor prezentului, dar și provocărilor unui viitor dificil și tot mai greu predictibil. Credem că într-o lume aflată în plină transformare, fără repere autentice și fără ape­tență pentru marile valori, obiectivele principale ale sistemului instructiv-educativ ar trebui să vizeze și recâștigarea unui statut special pentru școală (odinioară un templu al spiritualității, rigorii și rezistenței intelectuale), dezvoltarea compe­ten­țelor și creșterea responsabilității tuturor actorilor din sistem. Din păcate, incertitudinea în care evoluăm în fața viitorului care ne asaltează este departe de a fi risipită. Ce este de făcut cu elevii pe care îi primim, cu profesorii care sunt sau vin, cu structurile, echipamentele, dotările și programele deseori prost adaptate, desuete ori rigide? Este evident faptul că nicio reformă nu va aduce un răspuns global și o rezolvare instantanee pentru problemele didacticii. În aceste condiții, dacă ar trebui să prescriem o terapeutică, aceasta nu poate fi decât una a angajării fără rabat. Rapid și decis. Spre exemplu, cursurile primare se pot încheia cu un examen de capacitate care să testeze riguros scrisul, cititul, calculul aritmetic și cunoștințele din domeniile geografiei, istoriei, științelor naturii, limbilor străine (eventual). Examenul ar trebui pro­movat numai cu note maxime. Cei care nu le-au obținut pot repeta ultimul an și apoi pot relua examenul. Dacă nici la a doua susținere ei nu obțin note maxime, intrarea lor în învățământul gimnazial teoretic este ratată, iar elevii, prin selec­ție, pot accede în gimnazii vocaționale ori în școli profesionale. Învățământul profesional ar putea cunoaște o relansare printr-un ciclu inferior și unul superior, paralele ciclurilor liceale. Tezele în gimnaziu și liceu ar trebui susținute la trei, patru discipline în ciclul inferior, până la șapte, opt obiecte de studiu în ciclul superior, iar ponderea lor în alcătuirea mediei semestriale trebuie să revină la 50%.
Bacalaureatul are nevoie de restructurări capitale. Numărul de discipline la care se susține examenul ar trebui extins la șapte, opt, diferențele între profilurile real și umanist se pot institui într-un mod adecvat și stimulativ, probele scrise (cel puțin trei) ar trebui să le preceadă pe cele orale (la care vor avea acces doar cei care au promovat scrisul), baremele de notare trebuie astfel conce­pute pentru ca nota 5 (cinci) să fie luată cu dificul­tate, și nu nota maximă, media de promovare a examenului trebuie să fie identică cu cea a pro­movării fiecărei probe scrise și orale 5 (cinci) acordată de ambii evaluatori, iar subiectele ar fi bine să aibă un grad sporit de dificultate și să verifice, între multe altele, lecturile temeinice și extinse ale candidaților. Limba și literatura latină nu trebuie să lipsească între disciplinele obligatorii pentru profilul umanist. Clișeul potrivit căruia subiectele propuse la bacalaureat vor să testeze creativitatea candidaților este rizibil, întrucât nimeni nu a cunoscut creatori veritabili total necultivați sau analfabeți. Pentru „liceele” de factură industrială, tehnologică etc. examenul de absolvire ar fi bine să nu se mai numească bacalaureat și să nu mai permită înscrierea în universități. Iată doar câteva măsuri care ar putea conduce la un început al redresării sigure a școlii prezentului.
Deci o repunere în discuție a principiilor și reflexelor actuale de funcționare ar fi strictisim necesară. Ni se pare evident că obiectivele pe care trebuie să le fixăm spre a le atinge mai târziu nu se află în prelungirea tendințelor trecute și actuale de activitate specifică. Rigoarea creativă și diversitatea inteligentă pot – doar ele – răspunde exigențelor vremurilor care vin. Teoretic, creativi­tatea și diversitatea nu pot fi administrate centra­lizat. Putem, așadar, oferi capacități de inițiativă și decizie zonelor periferice ale provinciei? Ținând cont de realitatea momentului, am răspunde mai degrabă negativ. Nu suntem pregătiți pentru descentralizare nici sub raport conceptual și nici acțional. Inspectoratele școlare trebuie menținute, dar cu un spor al autorității, responsabilității și puterii de decizie a tuturor inspectorilor. Desigur, mai mult ca oriunde, în materie de instrucție și educație calitatea omului face diferența. Doar adevărații profesioniști, didacticienii de vocație sunt susceptibili să asume autonomia visată de multă vreme chiar și de cei care nu ar avea dreptul să se bucure de ea. Iată de ce curba calitativă și cantitativă a recrutării profe­sioniștilor de la cate­dră are nevoie de revizuiri viguroase și decisive. Azi, profesorul este mai curând o improvizație solitară decât o autoritate autonomă. Sistemul stupid de remunerare sau de acces la grade și gradații care departajează pecuniar l-au demotivat și l-au făcut, între altele, să rateze deschiderea pentru orice formă a muncii în echipă. Excepțiile confirmă regula. Un individualism meschin, lipsit de suportul unor înalte abilități profesionale a închis profesorul într-un cerc restrâns, i-a apropiat orizontul și l-a cantonat într-un spațiu al automatis­melor perdante. Ar trebui să putem admite că orice reușită notabilă nu se poate obține fără implicarea și împletirea energiilor individuale. La noi, munca în echipă este încă văzută ca un impe­diment pentru afirmarea performanțelor perso­nale (vezi dosarul de gradație care, printre alte ne­ajunsuri, face imposibilă pregătirea unor olimpici de către toți profesorii unei catedre). Activitățile didactice în echipă mai sunt minate și de convin­gerea fermă a unor profesori că disci­plina pe care o reprezintă nu se poate compara – ca grad de dificultate ori ca importanță – cu alte obiecte de studiu, puse în umbră, în mod stupid, de foarte multă vreme. Nu văd de ce bunăoară un elev trebuie încă să învețe mai mult la matematică de­cât la filosofie, istorie sau geografie!
Ce ar mai fi de făcut? Doar tehnici noi de recompensare a reușitelor individuale și colective, calitatea morală și profesională a directorilor – ale căror misiuni ar trebui să se transforme și să se consolideze odată cu procesele de descentralizare –, alături de profesionalizarea încadrării școlilor, ar putea deveni motoarele reformelor așteptate. Însă orice schimbare fericită cere înțelepciune, timp, modestie și clarviziune. Absența sau ignorarea lor va antrena menținerea unui statu quo nefast și vinovat, care va ipoteca viitorul națiunii. Iar culpa celor care permit încremenirea la modul intenționat și iresponsabil nu se va prescrie niciodată.
Prof. Adrian POPESCU,
director adjunct,
Colegiul Național Anastasescu,
Roșiorii de Vede