Premiul Lykeion al Alianței Colegiilor Centenare

1

eugen-simion A fost acordat recent Premiul Lykeion al Alianței Colegiilor Centenare pe anul 2013. Și de această dată Consiliul Director a ales un nume din zona științelor umaniste, în figura acad. prof. Dinu C. Giurescu, istoric de prestigiu, personalitate puternică a culturii românești. Este totuși pentru prima oară când Alianța acordă Premiul unei personalități implicate politic, ceea ce, desigur, ar putea stârni controverse. Dincolo de orice însă, prezența domnului acad. prof. Dinu C. Giurescu în spațiul public este deasupra unor ideologii mărunte sau de grup. De altfel, între timp am înțeles că domnia sa a demisionat din Senatul României, acțiune a cărei motivație nu a fost explicată din câte știm până acum.
Demersul domnului profesor din ultimii ani s-a remarcat printr-o pledoarie, adesea convingătoare și puternic motivată, pentru o Românie cu o politică internă și externă care să corespundă unui posibil destin istoric favorabil, în condițiile unor fenomene de globalizare adeseori discutabile. În același timp, nu e deloc inutil să precizăm că proiectul unei Europe unite este, cel puțin la nivel teoretic, proiectul unei Europe a țărilor egale, cu identitate proprie, chiar și atunci când își deleagă din „suveranitate”, fiindcă gestul, atitudinea ca atare „de delegare” se face/sau ar trebui să se facă în deplină cunoștință de cauză. De altfel, o bună parte a Festivităților dedicate acordării Premiului Lykeion, desfășurate, ca de obicei, la Colegiul Național Sf. Sava, din București, s-a axat în jurul unor astfel de aspecte esențiale nu doar în politica românească de azi, ci și în procesul amplu de educare a tinerelor generații.
Între participanți, acad. prof. Eugen Simion, penultimul laureat al Premiul Lykeion, într-o succintă intervenție, a pledat din nou pentru ceea ce s-ar putea numi o resurecție culturală în România de azi, fiindcă „rezistența prin cultură” pare a fi și azi, în fond, singura formă de păstrare a unei identități naționale. Eugen Simion este, de altminteri, recunoscut prin atitudinile sale care pledează, între altele, pentru conservarea unei culturi de un mare rafinament precum cultura țărănească. De astă dată însă, intervenția profe­sorului a evidențiat, oarecum anecdotic, „poves­tea” statuii lui Mircea Vulcănescu: „Zilele trecute m-a sunat cineva de la o primărie din Capitală (…), spunându-mi că ei au ridicat și instalat un bust al lui Mircea Vulcănescu, un personaj foarte interesant, din generația lui Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, cel care a murit în închisorile comuniste. Acum i se cerea demolarea bustului respectiv, deși el (M.V.) nu a fost – eu am citit și editat opera, am reușit chiar înainte de ’90 să public un strălucit eseu al lui despre dimensiunea românească a existenței –, el nu este un naționalist, un antisemit; era un om foarte învățat, foarte cult, cu pregătire nu numai în domeniul sociologiei și filosofiei, ci și în cel al finanțelor, se pare că de aici i se trage. A fost câtva timp secretar de stat la finanțe în timpul războiului. Am citit undeva că Mircea Vulcănescu a fost atât de inteligent și dibaci, încât a cerut nemților să fie plătit în aur petrolul (românesc – n.n.), iar la sfârșitul războiului, în trezoreria românească era o cantitate mai mare de aur decât la începutul războiului”.
Profesorul Eugen Simion n-a insistat asupra „moralei”, dar desigur că ea a fost sufi­cient de transpa­rentă pentru a ilustra o anu­me „cultură” a demo­lării permanente.
Fără îndoială că din intervenții nu au lipsit probleme care privesc starea școlii de azi, de altfel momentul acor­dării premiului a fost urmat de o dezbatere având ca generic „Calita­tea în educație și context educațional”. S-au dez­bătut probleme pre­cum componentele educației de calitate, dimensiunea istorică și civică a con­textului, rolul cul­turii generale în edu­cația pentru calitate etc. În intervenția sa, profesorul Ioan Dumitrache, de la Universitatea Politehnica din București, preșe­din­tele CREDING, cu care Alianța Colegiilor Cente­nare a organizat foarte interesante acțiuni comune, a sintetizat într-un fel specific rolul organizațiilor de tip CREDING sau ACC: „De atunci până acum (de anul trecut, când ACC și CREDING au organizat la Brașov o primă dezbatere fructuoasă pe probleme ale educației preuniversitare și inginerești, n.n.) am avut de mai multe ori întâlniri cu cei care decid soarta educației românești, cu ministrul, cu secretarii de stat. Am încercat să presăm și să determinăm conducerea ministerului să ia atitudine în ceea ce privește regândirea sistemului educațional. Simt că e nevoie de o re­structurare globală a sistemului de educație, este important să înțelegem că suntem într-un alt context. Educația nu se mai poate face ca acum 30, 40 sau 50 de ani, tehnologia evoluează foarte rapid. Trebuie să gândim altfel sistemul de educație dacă vrem într-adevăr să fim competitivi. Acesta este motivul pentru care particip de fiecare dată la asemenea dezbateri și încerc să îmi spun părerea și să atrag cât mai mulți oameni, creând acele modele cognitive care să contribuie într-ade­văr la schimbare, la modificarea substanțială a sistemului de educație din România”.
La rându-i, prof. Dinu C. Giurescu sublinia în intervenția sa că „anii de după decembrie 1989 reprezintă cea mai îndelungată etapă din istoria învățământului românesc modern și contemporan – cu incertitudini, cu organizări și reorganizări, cu discuții, adesea partizane –, cu enunțări de principii și de reveniri asupra lor. Rezultatele sunt așteptate și astăzi, după 24 de ani”.
Fără îndoială, evenimentul, la care au partici­pat elevi și profesori, inclusiv din provincie, din Giurgiu de exemplu, de la Colegiul Ioan Maio­rescu, a atras din nou atenția asupra faptului că există zone ale culturii și ale schimbului de idei marcate de elevație și ținută intelectuală. Dar acest lucru este resimțit totuși ca fiind insuficient. Într-un proiect utopic probabil, se poate prefigura totuși o adevărată mobilizare a acelora a cărora conștiință vibrează în continuare la ideile mari. Pentru că, dacă amintim doar numele celor care au primit Premiul Lykeion ca o recunoaștere a con­tri­buției lor la clarificarea conceptelor impor­tante ale educației contemporane (Solomon Marcus, Mircea Malița, Nicolae Manolescu, Eugen Simion și, acum, Dinu C. Giurescu), nu putem să nu observăm că aceste nume, dincolo de puternicele lor personalități și individualități, ar putea determina cu adevărat politici noi și efi­ciente în domeniul educației. Problema e că deo­camdată lipsește un factor coagulator.
 
Adrian COSTACHE