Mihai Eminescu a trăit pe Pământ, ca orice om, într-un loc anume și într-un timp determinat. Locul se cheamă România (sau, în sens generic, Țara Românească), iar timpul a fost a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Așa stând lucrurile, poetul a exprimat prin scrisul său lumea în care a trăit și nu alta. Fiind, însă, dotat cu o inteligență ieșită din comun și cu un talent de geniu, Mihai Eminescu s-a ridicat prin particular la universal, situându-se, în esență, dincolo de spații și de timpuri strict definite. Faptul acesta este absolut vizibil în creația sa literară și, mai ales, în poezie, unde tronează idei etern valabile, exprimate prin imagini artistice unice. Însă, mai ales pentru articolele de presă, cu un conținut concret, ocazional și evenimențial, scriitorul a fost acuzat de felurite păcate. Aceste acuze nu vin neapărat în urma unor analize profunde ale epocii, ale moravurilor politice de-atunci și nici în urma unei cunoașteri serioase a faptelor și idealurilor epocii numite „secolul națiunilor“, ci sunt făcute în funcție de alte considerente. Cea mai în vogă dintre aceste considerente este „corectitudinea politică“, așa cum este concepută ea acum, la începutul mileniului al treilea. Prin urmare, marele creator ar putea să fie socotit „bun“, pentru timpul nostru (anii 2000) și pentru locul nostru (civilizația euro-atlantică), dacă ar fi fost „progresist“, neomarxist, anarhist, post-modern, dacă ar fi exprimat egalitatea de gen, comunizarea bunurilor și ideilor, dacă ar fi veștejit familia, dacă ar fi respins credința creștină, dacă ar fi pledat pentru deplina egalitate rasială, pentru dreptul de vot acordat femeilor etc.
Cum a fost, în schimb, Eminescu, în gazetăria sa? Este destul să citim articolele sale, în principal din periodicul Timpul – disponibile acum și online – ca să ne facem o imagine cât mai apropiată de realitate. Mihai Eminescu a exprimat prin gazetăria sa ideile progresiste fundamentale ale epocii sale și, uneori, idei ale epocilor ce aveau să urmeze. Militând pentru națiunea română și pentru „concertul națiunilor“ europene, poetul s-a situat pe coordonata cea mai avansată a gândirii contemporane lui. Mai întâi, și-a definit (prin limbă, origine, credință, teritoriu, tradiții și cultură) națiunea sa, privită în comparație cu alte națiuni europene, iar apoi a stabilit coordonatele funcționării Europei, valabile până astăzi. Este vorba despre Europa națiunilor libere, democratice, egale, modele de civilizație și de cultură pentru restul lumii. Nu a acceptat, în nicio împrejurare, asuprirea naționalităților și, evident, nici discriminarea românilor trăitori în state străine, mai ales pe pământurile în care aceștia erau băștinași și majoritari (ca în Transilvania, Basarabia, Bucovina). Ieșirile, pamfletele și, uneori, diatribele sale față de unii „străini“ sunt îndreptate, de regulă, contra imperiilor care stăpâneau și dominau ținuturi considerate românești, adică împotriva imperiilor otoman, austro-ungar, țarist, contra acelor „străini“ nerecunoscători față de gesturile de bunăvoință ale românilor. În plus, marii creatori de valori spirituale ai secolului al XIX-lea, situați pe alte coordonate etnice, exprimau idei asemănătoare celor eminesciene, unele chiar cu mult mai vehemente. Este destul să aruncăm o privire asupra creațiilor poetului național ucrainean Taras Șevcenko (1814-1861), asupra geniului rus Alexandr Sergheevici Pușkin (1799-1837), asupra lui Petőfi Sándor (1823-1849), poetul simbol pentru spiritualitatea maghiară, sau chiar asupra lui Széchenyi István (1791-1860), unul dintre cei mai importanți reformiști maghiari. „Urile“ lor vehemente au avut ecou în epocă, dar nu au fost validate de istorie. Nici Eminescu însuși nu s-a impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor“, dar mulți dintre „străinii“ hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și, mai ales, publicistice și în același spirit romantic, și Eminescu a pus accente grave pe numele unor contemporani de altă etnie și credință. Cu toate acestea, eu nu știu să existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria vreo critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care – așa cum era firesc, moral și drept atunci – îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și, respectiv, pe unguri, în detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și sortiți pieirii.
Firește, opiniile politice de conjunctură ale lui Eminescu, referitoare la un aspect sau altul al frământatei vieți politice din România sau din Europa de atunci, rămân discutabile. Epitetele folosite, caracterizările, etichetările pot fi, de către unii, ușor sau radical emendate, numai că faptul nu este deloc singular: oricare gazetar, mare sau mic, de oricând și de oriunde, se află într-o asemenea situație. Gazetăria nu este o duioasă doină de iubire sau de alean. Din perspectiva unor evoluții mai recente, anumite idei ale lui Eminescu pot părea exclusiviste, conservatoare, naționaliste. Dar toate trebuie plasate în contextul epocii, adică în ambianța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, când nu existau nici „Declarația universală a drepturilor omului“, nici rezoluții ferme de protecție a minorităților și când marile puteri luptau pe față pentru o nouă împărțire a lumii, când se mai vorbea de „popoare cu istorie“ și de „popoare fără istorie“ și când discriminările erau statuate prin legi interne și tratate internaționale. De exemplu, în chestiunea „împământenirii“ străinilor în România, Eminescu a avut o poziție nuanțată, fiind de părere că trebuie să se țină seamă de vechimea, de situația și de atitudinea față de țară a celor care urmau să primească cetățenia română. Azi, la mai bine de un secol de atunci, se discută cam în aceiași termeni pe coridoarele și în birourile de la Bruxelles și Strasbourg, din moment ce unii membri ai UE propun să fie statuate trei tipuri de minorități (istorice, recente și de imigrație), cu drepturi aferente diferențiate, proporționale cu vechimea și rolul lor în noua Europă. Cu alte cuvinte, unii sunt propuși să aibă drepturi depline și alții mai puține, iar alții aproape deloc.
Eminescu nu a exprimat idei nici conservatoare și nici liberale, nu a fost nici dacist (dacopat) și nici latinist (exagerat), nu a fost nici român contra Europei și nici autohtonist îndreptat contra modernității. El a apărat anumite puncte de vedere partizane pe scena politică de atunci, dar a avut mereu grija echilibrului omului de cultură înaltă, grija românului integrat în Europa și susținător al intereselor poporului său.
Mihai Eminescu a gândit România și Europa viitorului înainte de a exista teoretizarea elementelor lor componente de către specialiști, înainte de discuțiile din secolul al XX-lea despre globalizare și integraționism. El a fost între cei dintâi gânditori europeni capabili să găsească un echilibru între națiuni și continent, excluzând rolul malefic al imperiilor multinaționale, al puterilor cu tendințe dominatoare. S-a spus că Eminescu nu a fost atât de mare gazetar pe cât poet, ceea ce este relativ. Gazetăria nu te face celebru, în durata lungă, precum te pot face poezia sau literatura în general. Cel mai mare jurnalist al lumii – dacă el există – nu va atinge niciodată faima lui Shakespeare, a lui Dante, a lui Cervantes sau a lui Goethe, și nici cel mai mare jurnalist român nu va fi cunoscut precum Eminescu, Blaga, Caragiale sau Arghezi. Gazetăria este, în general, o meserie de circumstanță, produsele sale fiind perisabile, ancorate într-un timp precis, în anumite conjuncturi, discursul său fiind ocazional. Trecând ocazia, trece și interesul. Și totuși, Eminescu s-a ridicat și în gazetărie deasupra momentului trăit și a trimis lumii și țării mesaje perene. Presa secolului al XIX-lea românesc, alături de școală, a consolidat coeziunea națiunii române și a pregătit țara generică românească atemporală pentru unitatea sa politică, realizată între 1848 și 1918. În acest context, Mihai Eminescu a exprimat cel mai bine scopul națiunii române, acela de a-și făuri statul unitar, într-o Europă a națiunilor.
de Acad. Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române
Articolul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului
Tribuna Învățământului