Exigențele stării excepționale generate de pandemie, cu izolarea cvasitotală și restricțiile de tot felul, ne-au impus o adaptare bruscă, radicală și masivă la situația inedită și gravă, deopotrivă în plan individual, a fiecăruia dintre noi și la nivel colectiv, în toate di­mensiunile sale, de la local la național și de aici regional (european), până la cel planetar.

Printre formulele de răspuns, conformare și adaptare la noul mediu existen­țial imediat s-a detașat, în mod evident, cititul cărților, în toate ipostazele sale, calificat unanim ca „o activitate salvatoare în această perioadă de criză“. Una și printre puținele capabile să ne ofere explicații la întrebările apărute, speranța spre găsirea căilor de ieșire și relativa liniște în fața zbaterilor care ne frământă. „Lisez. Retrouvez aussi ce sens de l’essential. Je pense que c’est important dans les moments que nous vivons. La culture, l’éducation, le sens des choses est important“, îi îndemna pe francezi președintele Macron la 16 martie 2020, cu ocazia instituirii primei carantine generale și excepta librăriile și bibliotecile de la a trage obloanele asupra cărților (chiar dacă, la al doilea val de Covid-19, la 28 octombrie, va închide și „magazinele de cărți“ care nu mai erau considerate „un comerț de primă necesitate“).

Scriitori și cititori, oameni de cultură și la nivelul opiniei publice în general, cititul cărților este binevenit în noua conjunctură pe care o trăim, fiind considerat „o armă pentru a gestiona mai bine o situație inedită“, „o gimnastică a spiritului, de întreținere și supraviețuire“, „un remediu contra anxietății și a stresului“ și chiar un obstacol în fața „asaltului ­obscurantismului și noilor ideologii totalitare“ care profită de noua criză creată și persistentă spre a se difuza și impune. În ajunul anunțurilor de carantinare, cu ocazia valurilor succesive de intensificare a molimei, librăriile au fost luate cu asalt, iar bibliotecile și-au sporit împrumuturile externe. Criza sanitară se manifestă astfel și ca una civilizațională, cu repercusiuni în toate straturile sociale. Cartea a devenit un refugiu, iar cititul său un aspect al dreptului la izolare. Nu au întârziat să se întreprindă analize ale fenomenului și să se publice concluziile lor. În eseul său Le livre au temps du ­confinement (Ed. „Les Impressions nouvelles“, Bruxelles), universitarul Tanguy Habrand încearcă chiar o analiză „la cald“ a aventurii cărții sub pandemie și a reacției sectorului de carte sub constrângerile sale. O ilustrare vie a locului ocupat de carte în civilizația umană și mentalitățile noastre, o expresie elocventă a dreptului la lectură, la carte, la instruire deplină și permanentă, devenit un aspect esențial al existenței ființei umane.

Dintotdeauna lectura a fost un prieten pentru om și a fost percepută ca atare de marile spirite. „O lectură este un prieten“, scria Marcel Proust; „o carte bună este un bun prieten“, îl confirma Eugen Ionescu. Lectura de ficțiune, demonstrează cercetătorii americani, stimulează aptitudinile sociale și împinge cititorul „în contexte sociale complexe, chiar necunoscute, care se implantează în noile realități ale existenței“. Nu de puține ori, în situații mai îndelungate de izolare și stres, oamenii s-au salvat prin lectura cărților. E suficient să invocăm, de pildă, cazul jurnalistului și scriitorului francez Jean-Paul Kauffman care, în perioada captivității în Liban (1976), și-a salvat sufletul citind neîncetat volumul 2 al celebrului roman Război și pace de Lev Tolstoi, ori pe acela al lui Alexandr Soljenițîn, scăpat din chinurile gulagului sovietic prin lectură și meditații.

Am încercat să răspund la asemenea întrebări/frământări fără a putea evita, desigur, patina personală prin trei pretexte punctuale, dar semnificative aferente trăirilor concrete din timpul pandemiei: o comedie literaro-cinematografică în era digitalului (văzută la tv), o întreprindere de lecturi la domiciliu via interesul suscitat de o inițiativă publicistică percepută pe internet și o experiență proprie, generatoare de melancolii intelectuale la vârsta imposibilei întoarceri. Și toate subsumate concluziei ultime: citesc, deci exist! Însoțită însă de indispensabila întrebare: dar cum?

1. Un post tv internațional specializat în emisiuni și filme de artă a transmis recent, și am apucat să o vizionez, comedia cinematografică Doubles vies (Vieți duble) a regizorului francez Olivier Assayas, care abordează tema ecuației literare în era digitală și încearcă parcă, prin impresie artistică provocată, să ne demonstreze că, de pe o zi pe alta, apocalipsa poate fi și comică. Cinci perso­naje, de care ne apropiem sau de care râdem, se agită în jurul dispariției obiectului ce a constituit un pilon al civiliza­țiilor: cartea. Miza este importantă și devine și mai expresivă în cazul vizionării peliculei în stare de izolare, dar cum aceasta e pusă pe seama și în sarcina personajelor, le obligă mai degrabă la reacții exagerate decât la profunzimi ideatice și de reflecție. Personajul prim, Léonard, este un romancier cu capul în nori, care preferă ficțiunea autobiografică; el susține că nu pricepe mai nimic din ceea ce se întâmplă și refuză să abandoneze domeniul în care și-a dezvoltat cariera, chiar dacă astfel obține mai multe critici și tot mai puține vânzări. Alain este editorul său; e în mod evident îngrijorat de situația în care afacerea sa – prestigioasă, dar deficitară, în suferință și accelerat declin – trebuie să treacă la digitali­zare, e convins de utilitatea blogurilor și chiar acceptă să publice o culegere de postări de pe Twitter. Această propunere adaptativă la noile realități și pe care și-a însușit-o rapid, aproape mecanic, a venit din partea Laurei, o fanatică a dematerializării, personaj care, la un moment dat, devine și amanta lui Alain. Dar faptul „trădării“ va fi descoperit de Selena, soția editorului, actriță celebră grație unui serial polițist [nu întâmplător botezat în film Collusion („Complicitate“), dar căruia toată lumea îi spune Collision („Coliziunea“), în care joacă rolul unei specialiste în situații de criză]. Ea va căuta alinarea în fața crizei conjugale în brațele lui Léonard. Valérie, partenera scriitorului, rămâne singura care nu e implicată și nu participă la aceste încurcă­turi bulevardiere, fiind total absorbită de promovarea carierei politice a lui David, un parlamentar integru, dar slab de înger, căruia îi asigura asistența de specialitate. Artistic nu contează atât dialogurile, ci mai ales situațiile în care personajele ajung și cărora trebuie să le facă față. În dorința mărinimoasă de a-i oferi, totuși, (tele)spectatorului o portiță de scăpare, regizorul cere principalelor personaje, și în special Valériei, să în­­truchipeze o altă relație cu lumea, alcătuită din acțiune și proiecție în viitor. Cu zâmbetul pe buze provocat mai ales de comicul de situație, uităm aspectele mai serioase ale ofensivei digitalului asupra „cărții pierdute“ și ajungem la înțelepciunea concluziei că, orice ar fi, viața merge mai departe. Lucru confirmat și după oprirea televizorului, revenirea din starea de reverie și apariția, în prim-plan, a recipientului cu dezinfectant de pe marginea fotoliului… Dar dincolo de orice, rămân esențele. „Sensul râsului“ în orice situație, și mai ales în cele de răscruce, constituie un subiect predilect al reflecției și creației. Tema e prezentă și a rezistat de-a lungul timpului grație esențelor umane pe care le exprima și aspirațiilor pe care le camufla. Prin analize fine și subtil perceptibile, dintre mo­derni s-au remarcat mai ales Baudelaire, Bergson și Freud. Iar la începuturile actualei crize, provocată de pandemie, devenise deja un subiect de meditație prin lucrarea lui Daniel Sibony, Les sens du rire et de l’humour (Ed. Odile Jacob, Paris, 2020). A râde înseamnă a te consola reprezintă premisa și concluzia primordiale ale acestui demers și perspective ontologice, un avantaj psihologic decisiv spre a traversa „deșertul“ crizei sanitare mondiale, devenită și o „pandemie a disperării“.

2. Pe timpul molimei, dar conform unei practici publicistice mai vechi, pres­tigiosul cotidian francez Le Monde a ini­țiat colecția „Le Monde de la philosophie“, în care au văzut periodic lumina tiparului opere majore ale domeniului, de la cea a lui Platon la cea a lui Nietzsche, în texte integrale, selecționate și prefațate de universitarul, filozoful și jurnalistul Roger-Pol Droit. Justificarea autorului demersului cultural e simplă și convingătoare: în timp de criză, lectura unor atari opere fundamentale este mai necesară ca niciodată! Iar ca mesaj implicit, unul la fel de autentic și durabil: întoarcerea la carte și la citit ca mod de existență a lui homo faber! Într-adevăr, datele actualității îngrijorează și angoasează; peste tot pandemie, conflicte sociale, tensiuni de tot felul, dereglare climatică și fenomene meteo extreme, fiecare dintre ele reflectând noi dezechilibre, suscitând suplimentare, adiționale și tot mai mari preocupări, deznădejdi și deziluzii. Se pare că înțelepciunea și experiențele trecutului arată că în atari împrejurări este recomandat și chiar urgent mai degrabă să citești Platon, Rousseau, Nietzsche ș.a. decât să navighezi pe internet în căutarea reacției rețelelor sociale ori să manevrezi telecomanda televizorului spre a asista la și mai dezolantul spectacol cotidian al lumii. Și aceasta nu neapărat spre a evada din context și a te gândi la alte lucruri, și cu atât mai puțin dintr-o brusc sporită preocupare de a-ți lărgi orizontul culturii generale. Toate acestea sunt posibile, invocabile, dar nu constituie tocmai esențialul. Ceea ce face astăzi indispensabilă lectura filozofilor și recursul la carte rezidă cu osebire în necesitatea de a găsi uneltele necesare spre a înțelege ceea ce este pe cale să trăim. Or, din această ­perspectivă, filozofia constituie, înainte de toate, o întoarcere asupra a ceea ce am gândit, am crezut că am înțeles, un examen critic a ceea ce ne-a rămas în minte după ce am uitat tot ceea ce am citit și s-a sedimentat de-a lungul anilor și ne permite să ieșim din impas. Este vorba de o anumită reevaluare a ceea ce a fost din dorința de a ne pregăti pentru ceea ce ar putea să fie, cu atât mai mult cu cât unii ne avertizează că ne-am afla în fața unei rupturi fundamentale, cu discontinuități din cele mai profunde, întrucât nimic nu va mai semăna în viitor cu ceea ce a fost și oricum o întoarcere la normalitate ar fi imposibilă. Cu aceste gânduri, am luat din rafturile bibliotecii, în ediție românească, lucrările pe care le vedeam pe tabletă că le publică seria din Le Monde și, mărturisesc, pe unele le-am recitit integral, pe altele le-am răsfoit doar și am insistat numai asupra unora din capitole. În orice caz, timp de câteva luni în izolare am revalorizat cartea ca instrument de păstrare și relevare a tezaurului produc­țiilor intelectuale ale minții omenești din toate timpurile și am multiplicat nedumeririle de pripitele evoluții pandemice. Panoplia domeniilor și problemelor astfel abordate este lungă și diversă; de la justiție la fericire, de la putere la dragoste, de la moarte la libertate, trecând prin morală, stat, drept, război, libertate și pace. De la viață la moarte nimic din ceea ce e esențial pentru oameni nu a rămas în afara reflecțiilor filozofice. Sau aproape nimic. De aceea, urmând îndemnul la lectură astfel propus de Roger-Pol Droit („Monsieur Philosophie“), ai senzația că parcurgi o inedită hartă a lumii umane, întocmită meșteșugit și colorată întocmai meandrelor firii noastre. Un plan și o configurație a stării ideilor, deopotrivă emise în antichitate, epocile clasică și modernă și în toate cazurile cu semnificații pe deplin actuale. Căci ceea ce încearcă și reușește să ne convingă o atare lectură e, înainte de toate, faptul că paradoxul central al filozofiei constă tocmai în aceea că textele foarte vechi ne vorbesc de o actualitate presantă a epocii noastre. Ele sunt capabile, pe calea esențelor pe care le generează, de a clarifica probleme pe care nu le-au cunoscut autorii lor, însă rămân relevante pentru prezent și chiar au capacitatea de a anticipa viitorul care ne așteaptă. A citi operele filozofilor dintotdeauna înseamnă a o face mai ales pentru a descoperi instrumentalul necesar spre a gândi propriul nostru viitor. Desigur, ca spectator mediatic al întreprinderii inspirate a cotidianului parizian, nu am putut beneficia de explicațiile și reflecțiile conjuncturale ale îngrijitorului și prefațatorului edițiilor. Retras în bibliotecă, am căutat singur relevanțele pentru actualitate ascunse în paginile cărților tipărite de-a lungul vremii și constituind astfel fondul intangibil al cugetării umane. Contextul editării lor este cu totul diferit de cel de acum, dar tocmai poate că absența de îndrumări și explicații conexe prezentului presupune un efort suplimentar binevenit de reflecții creatoare și interesul sporit de investigare.

În încercarea de a-și justifica, în general inițiativa publicistică și desluși, în special explicația-deviză a colecției „Texte întotdeauna de actualitate pentru a înțelege mai bine lumea“, filozoful-întreprinzător înțelege să-și expună considerațiile sub un titlu sugestiv: Eternelle et actuelle, le paradoxe de la philosophie (Le Monde, 17 septembrie 2020). Pentru acesta se precizează mai întâi că o atare reflecție presupune numeroase interogații ale căror răspunsuri sunt într-o permanentă mișcare. Înainte de toate, cum se face că gânditori care au trăit în Antichitate, în timpul Renașterii, în cel al locomotivei cu abur, în orice caz, în alte epoci istorice demult trecute pot încă să ne spună, prin ideile lor, lucruri pertinente asupra societății noastre și ale crizelor sale? Pentru că orice s-ar spune, totuși, universul în care trăim are puțin în comun cu cel pe care ei l-au cunoscut. Platon și Aristotel în Grecia, Lucrețiu și Seneca la Roma trăiau înconjurați de sclavi, nu cunoșteau mașinile, epistolele lor ajungeau la destinatar după săptămâni și luni de la scriere; Montaigne și Machiavelli nu călătoreau decât pe cal, Rousseau traversa Franța pe jos. Ei nu dispuneau – și ca atare ignorau, în reflecțiile lor – de mijloacele de transport și de genul celor de astăzi, o planetă (hiper) conectată precum cea a noastră. La fel, Voltaire, Montesquieu, Tocqueville, atât de apropiați de dilemele politice, precum cele mai acute din prezent, nu cunoșteau nici rețelele sociale și nici revendicările solidare de azi. Atunci pentru ce să citim operele filozofice de altădată, răsfoind paginile cărților, în vederea înțelegerii situației în care ne găsim? Întrebare ușor de formulat și emis public, dar deosebit de greu a-i decela total semnificațiile și găsi răspunsurile cuvenite. În mod obișnuit și în registrul cunoașterii curente vechiul este perimat, devenit inutil pentru că e depășit. Numai istoricii științelor se interesează încă de fizica lui Aristotel, de descoperirile matematice ale lui ­Descartes, Pascal ori Leibnitz. Astfel, ar avea importanță numai în ce articol de cercetare – în biologie, chimie, fizică ori medicină – se menționează referințe din aceste ultime luni, chiar dacă în anii trecuți s-au invocat, mai mult ca niciodată, lucrări datând din numeroase secole.

Referindu-ne la moștenirea morală și existențială, dimpotrivă, ignorând parcă timpul printr-o întoarcere spre rădăcini, filozofi din secolul al XXI-lea se reclamă mai întotdeauna, hotărât și continuu, și din operele de altădată. Ei citează Platon, Lucrețiu, Spinoza, Hegel și pe contemporanii lor ca perpetuu contemporani, fără limite, actuali, întotdeauna pertinenți. Așadar, se ridică în mod natural întrebarea: cum se face că prin operele lor filozofii să fie considerați ca pertinenți și eficienți în pofida secolelor care au trecut, economiilor care s-au schimbat și societăților care au evoluat? O paralelă cu literatura și mai ales poezia, apreciază Roger-Pol Droit în acest context, ar putea arăta calea spre a rezolva această problemă. Citim întotdeauna cu emoție pe Homer, Sofocle sau Euripide; la fel și sen­timentele generate, secol după secol, fără discontinuitate, de textele lui Dante, Racine, Zola și ale multor altor redutabili creatori care au relevat fără îndoială trăsături comune tuturor pasiunilor și trăirilor umane de-a lungul epocilor. Ura, mila, ambiția, gelozia, tandrețea, rivalitățile, dorința de posesie, gloria și puterea, credulitatea, neîncrederea, curajul și lașitatea toate se regăsesc, fără metafore no­­tabile, de la o epocă la alta.

Plecând de la asemenea constatări, ajungem să afirmăm că aprecierile lui Socrate asupra dragostei, binelui, frumosului, căii celei drepte se pot aplica încă în privința existențelor noastre 2.500 de ani mai târziu de la emiterea lor. La fel și ceea ce Pascal a clarificat referitor la falsitate și naivități, este și rămâne independent de timpul și mediul în care au fost deschis exprimate. Argumentele lor ni se par astăzi poate singulare, uneori chiar simpliste, dar sunt adevărate: oamenii, în esență, fiind întotdeauna aceiași, reflecțiile pentru a se guverna înțelept rămân valabile în ciuda vremurilor. Se poate concluziona, deci, că filozofia transmite precepte de înțelepciune practică, reguli pentru a examina conduita și a reforma existența, care sunt fără vârstă. A trăi în înțelepciune nu presupune nimic radical în mod diferit de la o epocă la alta, această moștenire morală și existențială fiind astfel și deci întotdeauna actuală. Și cu atât mai mult cu cât medicii ne asigură că „megacalculatorul“ nostru, creierul, a păstrat aceeași structură și compoziție imuabile de când a apărut homo sapiens!

Desigur, nu căutăm a ști numai dacă textele filozofice sunt întotdeauna actuale „pentru a trăi mai bine“, ci și mai ales „pentru a înțelege lumea“. Esențialul constă, în această privință, în a ajunge a cuprinde cu mintea dacă această lume care e a noastră – unde se confruntă acum paradigme, precum schimbarea climatică și inteligența artificială, transhumanismul și colapsologia, populismul și rebeliunile – poate fi înțeleasă cu contribuția reflecțiilor cuprinse în texte redactate de autori care nu știau nimic de asemenea fenomene. Răspunsul clasic constă în a proclama global ca eterne toate chestiunile pe care le tratează filozofia. Această philosophia perennis – adică „durabilă“, „inalterabilă“ –, cum spunea savantul latin odinioară, se găsește instalată, odată și pentru toți, în afara istoriei. Trecând peste veacuri, ea pare a vorbi la fel în toate epocile, ar fi, prin definiție, întotdeauna actuală. În acest sens, nevorbind decât de o singură lume, imobilă și imuabilă, ar permite să înțelegem toate lucrurile. Eternitatea ar fi domeniul său, întrucât adevărul rațional nu se schimbă nici în timp și nici în spațiu. Când Spinoza voia să prevadă lumea „din punctul de vedere al eternității (sub specie aeternitatis), el adâncise altfel aceeași resursă, aceeași venă. Regatul filozofilor ar fi cel al verității, unul permanent, unic și atemporal. Raționalitatea care permite accesul la acesta nu ar avea nici epocă și nici națiune. „Chinezii văd aceleași adevăruri pe care le văd și eu“, afirma Malebranche, iar 2 și cu 2 fac 4, întotdeauna, dar și pretutindeni, în spațiu și în timp, conchidea el.

Într-o asemenea perspectivă lumea este, fără îndoială, mai bine înțeleasă, dar întotdeauna în același univers, identic și fix, și nu în cel „de astăzi“ cu noile sale singularități, fața sa inedită, deconcentrată. Ceea ce uită această reprezentare a filozofiei eterne este în mod evident istoria, cu rupturile sale și apariția bruscă a noutăților radicale. Iată de ce personalități reprezentative precum Hegel, Nietzsche ori Marx, în registre diferite, desigur, au pus în discuție această concepție a unei filozofii identică sieși, traversând timpul într-un mod implacabil. În viziunea celor care privilegiază „revoluția istorică“, regatul imuabil al adevărurilor eterne este un simplu miraj: pentru ei, toate problemele implică o istorie, potrivit societăților, epocilor, conflictelor, cu unele fenomene cu explicațiile și întrebările lor ce apar și dispar mai mult sau mai puțin brusc. Umanitatea nu-și pune decât chestiunile pe care ea poate să le rezolve (Marx), iată o ­afirmație semnificativă în acest context. Prin urmare, nu ar exista adevărate interogații transistorice și, în consecință, ar fi imposibil să se aștepte de la vechii filozofi un răspuns la întrebările noastre și pe care ei nu și le-au pus niciodată. La ce bun încercăm să găsim în reflecțiile lui Platon semne ale percepțiilor încălzirii globale și schimbărilor climatice, atâta timp cât nu le-a avut niciodată în vedere și nu a cugetat asupra lor? Tot așa, ar fi absurd să căutăm la Descartes un diagnostic asupra rețelelor sociale sau la Auguste Comte un bilanț al politicilor și mișcărilor sociale ce au marcat ultima perioadă, inclusiv nemulțumirile legate de izolarea severă din criza sanitară. Iată de ce ar trebui să ne împăcăm cu ideea că până și filozofii par a ne abandona în privința fenomenelor pe care nu le-au cunoscut în mod direct. Totuși, o atare evidență are și reversul său. Dacă fiecare epocă trebuie să forjeze toate elementele pentru a înțelege problemele mari care apar brusc, atunci în mod inevitabil se preocupă și de textele vechi, moștenirea bibliotecilor, iar cercetarea operelor filozofice ar fi ceva echivalent cu vizitarea unui muzeu. Am ajunge deci să admirăm un patrimoniu intelectual, capodopere, păreri subtile, adesea admirabile, însă fără o utilitate directă pentru azi și nici pentru mâine. Așa fiind, vom contempla instrumente teoretice puse la punct altădată, fără a le putea face să funcționeze în prezent și să ne bucurăm de operabilitatea lor. Trăirile și experiențele stării planetare de pandemie, individuale și colective, au stimulat o solidaritate de specie mai puțin exprimată până acum, deopotrivă între toți trăitorii de azi și între generațiile succesive ale umanității prin prisma ei și mijlocirea crea­țiilor pe care le-au lansat ca mărturie a trecerii lor prin această lume. Între cele două perspective radicale, precum mai întotdeauna există o cale de mijloc, cea a virtuții, poate cea mai potrivită căreia să ne servim de noțiuni de ieri pentru a înțelege ziua de azi, cu condiția de a le adapta locului și împrejurărilor și de a le relua pentru a reinventa folosirea lor.

Nu se impune deci să opunem eternitatea și istoria, adevărul imuabil și noutatea neîncetată, este mai nimerit și de dorit a le articula cât mai bine și în permanență. Desigur, nu este întotdeauna comod și nici pe deplin posibil spre a o face. Cu toate acestea, așa procedând, avansând în lectura filozofilor și înțelegându-le actualitatea, vom percepe repede că e fezabil și de dorit.

de Mircea Duțu – profesor universitar